13. Căci Dumnezeu, cînd a dat făgăduință lui Avraam, de vreme ce n-avea pe nimeni mai mare, pe care să Se jure, S-a jurat pe Sine însuși,
14. Zicînd: "Cu adevărat, binecuvîntînd te voi binecuvînta, și înmulțind te voi înmulți".
15. Și așa, avînd Avraam îndelungă-răbdare, a dobîndit făgăduința.
16. Pentru că oamenii se jură pe cel ce e mai mare și jurămîntul e la ei o chezășie și sfîrșitul oricărei neînțelegeri.
17. În aceasta, Dumnezeu voind să arate și mai mult, moștenitorilor făgăduinței, nestrămutarea hotărîrii Sale, a pus la mijloc jurămîntul:
18. Ca prin două fapte nestrămutate - făgăduința și jurămîntul - în care e cu neputință ca Dumnezeu să fi mințit, noi, cei ce căutăm scăpare, să avem îndemn puternic ca să ținem nădejdea pusă înainte,
19. Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită și tare, intrînd dincolo de catapeteasmă,
20. Unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rînduiala lui Melchisedec.
