Marele intre sfinti si cel dintii dintre pustnici, Cuviosul Antonie cel Mare era de neam egiptean, nascut in anul 251, din parinti crestini. Raminind de tinar orfan, impreuna cu o sora a sa, inteleptul Antonie nu se indeletnicea cu nimic din cele lumesti, ci numai cu gindirea celor inalte. Dar, auzind odata citindu-se la biserica cuvintele: Toate cite ai vinde-le si le imparte saracilor si vei avea comoara in cer si vino de-Mi urmeaza Mie (Luca 18, 22), s-a aprins cu dragostea spre Dumnezeu si intorcindu-se acasa si-a vindut o parte din mostenirea sa impartind-o la saraci, o mica parte a dat-o sorei sale pe care apoi a dus-o la o minastire de fecioare, iar el, lasind cele lumesti, s-a retras intr-o pestera, nu departe de satul sau, unde se nevoia un batrin imbunatatit. Acolo a deprins cuviosul primele nevointe pustnicesti, acolo a gustat dulceata linistii, acolo a simtit mingiierea rugaciunii, acolo a biruit intii duhurile rautatii.

Dornic de mai aspra nevointa, s-a retras apoi mai departe si s-a salasluit intr-un mormint idolesc, unde se ostenea si mai mult cu postul, cu privegherea si cu rugaciunea. Si nu putine ispite a rabdat viteazul barbat de la diavol, in locul acela. Naluciri infricosate, razboi trupesc, zgomote de tot felul, iar la urma a fost cumplit batut de draci si de durere a cazut ca un mort.

Dar nu s-a lasat biruit sfintul, ci mai degraba Antonie ii biruia pe diavoli cu numele lui Iisus Hristos, de la care a luat apoi putere asupra duhurilor rautatii. Si voind sa traiasca cu totul strain de oameni, ca sa graiasca numai cu Dumnezeu, s-a dus in partea cea mai de sus a Nilului si, zidindu-se intr-o mica chilie din munte, nu a mai iesit afara 20 de ani, rugindu-se neincetat lui Dumnezeu si luptindu-se ziua si noaptea cu nevazutii diavoli. Acolo a ajuns Cuviosul Antonie la cea mai inalta masura a desavirsirii, primind harul facerii de minuni, al dumnezeiestii intelepciuni si al inaintevederii. Deci, fiind scos afara de ucenicii sai, a fost indemnat de ei sa le zideasca o minastire la Faiuma, prin jurul anului 305, care in scurta vreme s-a umplut de multime de calugari.

Din vremea aceea, cuviosul nu mai era singurul pustnic, ci s-a facut dascal al pustiei si tata al calugarilor care umpleau toata pustia aceea, cautind a urma bunului nevoitor. Dar cine va putea spune nevointele cele de taina ale marelui Antonie? Postul cel din toata viata, rugaciunea cea neincetata, grairea numai cu Dumnezeu, privegherile cele lungi, culcarea pe jos, haina cea de sac? Caci mincarea sa era numai sase uncii de piine (o uncie - 33 de grame) muiata in apa si sare, o data pe zi, dupa apusul soarelui, iar de multe ori la doua si la patru zile minca. Uneori primea si putine legume, fara untdelemn. Asternutul sau era o rogojina pusa pe jos, pe care isi odihnea truditul sau trup, doar un ceas, doua, pina la miezul noptii. Apoi se scula si cadea la rugaciune, cu miinile intinse catre cer, pina dimineata, cind rasarea soarele.

Uneori zicea acestea catre soare: "Ce sa fac cu lumina ta? De ce vii ca sa ma nelinistesti? De ce rasari tu ca sa-mi rapesti lumina cea adevarata?" Caci dupa Cuviosul Casian "rugaciunea unui calugar nu este desavirsita daca se va vedea pre sine rugindu-se." Peste zi Cuviosul Antonie impartea timpul rugaciunii cu lucrul miinilor, impletind rogojini din foi de palmier, asa cum il invatase ingerul lui Dumnezeu. Peste trup, Cuviosul era imbracat cu un sac aspru, peste care purta un cojoc inchis, dupa asemanarea Sfintului Ioan Botezatorul.

Vestea ispravilor si a vietii sale ingeresti a cuprins indata tot Egiptul, a ajuns in partile Palestinei si ale Asiei, a strabatut Imperiul pina la urechile imparatului Constantin. De aceea, chiar din indepartata Roma, multi doreau sa-l vada, sa-i ceara cuvint de folos, sa se invredniceasca de rugaciunea lui si sa-i urmeze vietii sale celei sfinte. Filosofi, bogati, ostasi, pustnici, eretici, pagini, toti cautau sa-l vada pe marele Antonie. Ba si imparatul a voit sa-l cheme odata la Constantinopol. Insa el nu s-a dus, la indemnul ucenicului sau care-i zicea: "De vei merge, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, Ava Antonie." (Patericul egiptean, Alba Iulia, 1993, p. 13).

In putina vreme, numarul sihastrilor din jurul Sfintului Antonie s-a inmultit, ajungind la peste 10.000. Ei isi zideau minastiri in toate partile de sus ale Nilului, unde nu erau locuinte omenesti si se sileau dupa a lor putere sa urmeze vietii Sfintului Antonie. Cele mai multe asezari calugaresti erau in pustia schetica, sau Schiteia, in partile localitatilor Memfis, Babilon si Afrodita. Unii dintre ei traiau la un loc, formind comunitati, altii traiau in pesteri izolate, cite doi-trei, iar altii se retrageau in pustia cea mai aspra, ducind viata ascetica.

Iata cum descrie marele Atanasie petrecerea lor: "Exista minastiri care sint, ca si atitea alte biserici, pline de oameni care cinta psalmi, se roaga, citesc, postesc, privegheaza, care pun toata nadejdea lor in cele viitoare, uniti prin legatura dragostei si care lucreaza mai mult pentru intretinerea saracilor decit a lor. Este o tara intreaga despartita de lume si ai carei locuitori n-au alta grija decit sa se deprinda in dreptate si evlavie". (Dictionar aghiografic, 1898, p.87-88).

Fiecare comunitate avea in mijlocul ei o biserica, unde se adunau in sarbatori sau, de obicei, simbata si duminica, toti anahoretii, pustnicii si sihastrii, de ascultau Sfinta Liturghie si primeau Preacuratele Taine. Peste saptamina, se nevoiau in chiliile lor, in aceeasi aspra nevointa. Existenta si-o cistigau facind cosuri de nuiele si rogojini, pe care apoi le vindeau in cetati, si-si cumparau piine. Putinele legume le cultivau in jurul chiliilor lor, pe care le mincau nefierte.

Preotii bisericilor erau si superiorii comunitatilor, dar adeva-ratul lor povatuitor era, desigur, Cuviosul Antonie, care adesea se cobora din munte unde isi avea chilia si cerceta pe frati, le dadea sfaturi folositoare, apoi iarasi se ducea la chilia sa.

Iata citeva din sfaturile pe care Cuviosul le dadea ucenicilor sai: "Precum pestii zabovind la uscat, mor, asa si calugarii, zabovind afara de chilie sau petrecind cu mirenii..." Si iarasi: "De la aproapele este viata si moartea noastra. Ca de dobindesti pe fratele, pe Dumnezeu dobindesti; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim. Nimeni neispitit, nu va putea sa intre intru imparatia cerurilor..." Altadata zicea: "Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamint si suspinind am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si am auzit un glas, zicindu-mi: Smerenia". Mai zice iarasi: "Eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ci il iubesc pe El. Ca dragostea scoate afara frica...".

Urind slava desarta si dorind sa graiasca mereu numai cu Dumnezeu, Cuviosul Antonie s-a retras in adincul pustiului, cu doi ucenici ai sai, intr-un munte spre Marea Rosie, unde si-a zidit o mica chilie si acolo se nevoia, rugindu-se lui Dumnezeu ziua si noaptea. Din vremea aceea, muntele acela se chema "Muntele Cuviosului Antonie". In zadar il cautau ucenicii sai si-l rugau sa se intoarca iarasi la minastirile lor, el nu mai voia, ci numai din vreme in vreme trecea pe la toate minastirile asa numite "cele de afara", intarind pe frati si mingiindu-i. Iar cind nu putea veni pentru lungimea caii si arsita soarelui, obisnuia sa le trimita epistole pline de multa intelepciune.

O parte din ucenicii sai, dornici sa fie mai aproape de dascalul lor, au intemeiat o alta minastire mai sus, pe apa Nilului, unde se nevoiau multi calugari, ca la 5000, printre care era si Cuviosul Macarie. Aici venea mai des marele Antonie si petrecea cu fratii. Ba, din rivna sa cea mare pentru dreapta credinta, s-a dus Cuviosul si in Alexandria de doua ori, marturisind credinta cea adevarata inaintea arienilor, a ereticilor si-a inchinatorilor la idoli. Si nu putini, vazind chipul sau cel ingeresc si minunile ce le facea cu cei bolnavi, lepadau credinta cea rea si se faceau crestini dreptmaritori.

Marele Antonie a vazut cu ochi proorocesti si decaderea vietii monahale din ultimile veacuri. "Va veni timpul - zicea el cu lacrimile in ochi - cind calugarii isi vor face case marete prin orase, vor iubi traiul bun si nu se vor mai deosebi de cei din lume decit prin haine. Cu toate acestea, tot se vor gasi citiva care vor pastra duhul starii lor. Cununa lor va fi cu atit mai stralucita, cu cit virtutea lor n-a fost lovita de multimea smintelilor".

Simtind ca i se apropie sfirsitul, Cuviosul Antonie a mai cercetat pentru ultima oara minastirile intemeiate de el, ucenicilor dindu-le multe sfaturi cu lacrimi si sarutarea cea mai de pe urma. Apoi, suindu-se iar la chilia sa cu cei doi ucenici, Macarie si Plutin, s-a imbolnavit de moarte. Dupa ce a poruncit ucenicilor sa-i ingroape trupul in loc de taina, ca sa nu-l afle multimea ucenicilor, a adaugat si aceste ultime cuvinte: "Cind va veni ziua invierii, voi primi acest trup, nestricacios, din mina lui Iisus Hristos. Impartiti hainele mele, dati episcopului Atanasie cojocul cu mantaua pe care ma culcam; dati episcopului Serapion alta piele de oaie si voi luati sacul. Ramineti sanatosi, copiii mei! Antonie se duce, nu mai este cu voi!" Sarutindu-si ucenicii, barbatul doririlor dumnezeiesti si parintele parintilor a adormit in Domnul la 17 ianuarie, in anul 356, fiind in virsta de 105 ani.

Pina aici v-am spus pe scurt viata Sfintului Antonie cel Mare. Acum sa va spun citeva din cele mai alese fapte si cuvinte de folos ale acestui minunat parinte al monahismului crestin din toata lumea, spre zidirea noastra duhovniceasca.

Odata i-au cerut ucenicii lui cuvint de invatatura, iar Cuviosul Antonie le-a spus: "Parintii cei de demult, cind mergeau in pustie, intii se vindecau pe sine si, facindu-se doctori alesi, vindecau pe altii. Iar noi, iesind din lume, mai inainte de a ne vindeca pe noi, incepem a vindeca pe altii si, intorcindu-se boala asupra noastra, se fac cele din urma mai mari decit cele dintii si auzim pe Domnul, zicind: Doctore, vindeca-te mai intii pe tine insuti. (Luca 4, 23).

Alta data l-a intrebat un ucenic: "Ce trebuie sa implinesc pentru a placea lui Dumnezeu?" Iar Cuviosul i-a raspuns: "Pazeste cele ce-ti poruncesc: Oriunde vei merge, sa ai inaintea ta neincetat pe Dumnezeu; orice vei face, sa ai marturie din Sfintele Scripturi si ori in ce loc vei sedea, sa nu te muti degraba de acolo. Pazeste aceste trei porunci si te vei mintui".

Catre Cuviosul Pimen a zis odata Sfintul Antonie: "Aceasta este lucrarea cea mare a crestinului, ca greseala sa sa o ia asupra lui in fata lui Dumnezeu si sa astepte ispitele pina la rasuflarea cea mai de pe urma". In alta zi a spus: "Nimeni dintre crestini nu va putea sa intre in Imparatia cerurilor fara de ispite". Altui batrin din muntele Nitriei i-a dat acest frumos cuvint de mintuire: "Sa nu te nadajduiesti in dreptatea ta, nici sa te mustre constiinta vreodata pentru faptele facute; apoi stapineste-ti limba si pintecele".

Vedeti, fratilor, cit de mare pret pune Sfintul Antonie pe smerenie? Adica sa ne vedem numai pacatele noastre, sa nu osindim pe nimeni, sa nu fugim de ispite si necazuri in viata, ca fara ele nu ne putem mintui. Sa cerem sfaturi de la parintii nostri sufletesti, sa ne infrinam limba de clevetiri si de multa vorbire, precum si pintecele de lacomii si betii. Sa va amintim si alte cuvinte de folos de la Sfintul Antonie.

Odata l-a intrebat cineva: "Care este cea mai mare fapta buna?" Iar Cuviosul a raspuns: "Dreapta socoteala; caci sint unii care si-au topit trupul cu postul si nevointa, dar pentru ca n-au avut dreapta socoteala in viata, s-au indepartat de Dumnezeu". Aici Sfintul Antonie ne cere sa facem toate cu dreapta ratiune, cu masura, dupa sfatul duhovnicului si dupa putere.

Pentru iubirea de aproapele spunea Cuviosul acest mare cuvint: "De aproapele nostru depinde viata sau moartea noastra. Ca de vom cistiga sufleteste pe fratele nostru, il dobindim pe Dumnezeu; iar de vom sminti pe fratele nostru, gresim inaintea lui Hristos".

Vedeti ce mare putere are iubirea aproapelui? Daca miluim, ajutam si sfatuim pe cei din jurul nostru, indiferent daca ei ne iubesc sau nu, dobindim pe Dumnezeu, adica mintuirea. Iar daca smintim pe oameni, nu miluim pe saraci, osindim, pirim si nu-i indemnam la rugaciune si la fapte bune, vom da seama de sufletele lor si ne pierdem mintuirea.

Pe calugari ii indemna Sfintul Antonie sa nu mearga prin lume afara de mare nevoie, zicind: "Precum pestii care stau pe uscat mor, asa si calugarii care zabovesc afara de chilie sau locuiesc cu mirenii slabesc in taria linistii. Deci, trebuie sa ne grabim la chilie, precum pestele la mare, ca nu cumva raminind mult afara sa uitam pazirea cea dinlauntru". Altor ucenici le-a spus: "Cel ce se nevoieste la pustie in liniste, de trei razboaie este scutit: de auzire, de vorbire si de vedere. In schimb este luptat de desfrinare si lenevire".

Unui calugar tinar si nevoitor, care nu putea rabda ocara si necinstea, i-a zis Cuviosul: "Esti asemenea unui oras care in fata este impodobit, iar prin partea opusa este furat de tilhari!"

Un frate i-a zis Sfintului Antonie: "Roaga-te pentru mine, parinte". Iar Cuviosul i-a raspuns: "Nu te miluiesc nici eu, nici Dumnezeu, daca nu te vei sili tu singur pentru mintuire si nu te vei ruga lui Dumnezeu!". Adica, nu-i deajuns sa dam slujbe ca sa se roage altii pentru noi, ci trebuie ca si noi sa ne ostenim impreuna cu cei ce se roaga pentru noi, adica: sa postim, sa ne rugam, sa traim in dragoste si sa mergem la biserica daca vrem sa ne mintuim.

Spunea Cuviosul Antonie ucenicilor sai ca "Dumnezeu nu ingaduie ispite grele peste oamenii de acum, ca peste cei de demult", ca stie slabiciunea noastra ca nu putem rabda. Altadata spunea si acest cuvint profetic pentru vremurile cele de pe urma: "Va veni timpul, ca oamenii sa innebuneasca si cind vor vedea pe cineva ca nu este ca ei, se vor ridica asupra lui, zicind ca este fara de minte, pentru ca nu este asemenea lor".

Odata s-a rugat lui Dumnezeu un sihastru sfint ca sa vada ceata cuviosilor parinti si, dupa multa staruinta, i-a vazut, dar lipsea Sfintul Antonie. Atunci a intrebat sihastrul: "Unde este parintele Antonie?" Iar ingerul Domnului i-a raspuns: "Unde este Dumnezeu, acolo este si Antonie!"

Ajungind la masura desavirsirii, spunea Sfintul Antonie: "Eu nu ma mai tem de Dumnezeu, ca Il iubesc. Ca dragostea scoate afara frica". Acelasi lucru ne invata si ceilalti Parinti care zic: "Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii, iar dragostea de Dumnezeu este sfirsitul intelepciunii". Fericiti sint crestinii care iubesc pe Dumnezeu din toata inima si implinesc poruncile Lui!

Spunea marele parinte Antonie ca s-a rugat multa vreme lui Dumnezeu ca sa-i descopere locul dreptilor si al pacatosilor. Intr-o noapte, pe cind se ruga, a auzit un glas de sus, zicindu-i: "Antonie, scoala si vino!" "Si stiind eu pe cine se cade sa ascult, am iesit si, uitindu-ma am vazut pe un oarecare urias, lung, negru si urit si infricosat care ajungea pina la nori, avind miinile intinse in vazduh, sub care era un lac asemenea unei mari. Si am vazut suflete zburind ca niste pasari si cite treceau de miinile acelui urias se mintuiau; iar cite erau lovite de miinile lui, se opreau si cadeau in lacul cel de foc. Pentru cei ce zburau, scrisnea cu dintii sai, iar pentru cei ce cadeau jos, se bucura. Si a fost glas catre mine, zicindu-mi: "Intelege ceea ce vezi. Acestia care zboara in sus, sint sufletele dreptilor care nu s-au supus acestui urias si merg in rai. Iar acest urias este vrajmasul, care apucind pe cei vinovati, ii opreste si nu-i lasa sa treaca, surpindu-i in iad, pentru ca au urmat voii lui si au fost stapiniti de rautate" (Aceste invataturi sint luate din Patericul egiptean, 1993, p. 7-15 si din Vietile Sfintilor, Ed. Episcopiei Romanului, luna ianuarie, ed. 1993, p. 275-323).

Adeseori spunea Cuviosul si aceste sfaturi ucenicilor sai: "Sa nu uitati niciodata de vesnicie. Ginditi-va in toate diminetile ca poate nu veti trai pina seara. Cugetati in toate serile ca poate nu veti ajunge ziua de miine. Faptele voastre sa fie asa ca si cum ar fi cele de pe urma din viata...".

Asa isi crestea ucenicii Sfintul Antonie cel Mare, rugindu-se neincetat lui Dumnezeu pentru ei, hranindu-i cu invataturile sale si facindu-se in toate exemplu vrednic de urmat. Era in toate foarte smerit, blind si plin de dragoste pentru oameni. Iar impotriva ereticilor si a duhurilor rele era aspru si de temut.

Ucenicii Sfintului Antonie cel Mare s-au raspindit din Egipt in toate partile Imperiului Romano-Bizantin de Rasarit si de Apus, incepind din secolul al IV-lea. O mare parte dintre ei s-au nevoit pe Valea Nilului si in Muntele Nitriei. Altii au trecut peste Marea Rosie in Muntele Sinai. Altii au ajuns in Tara Sfinta si pe Valea Iordanului. Iar altii s-au raspindit in Siria, Asia Mica, Peninsula Balcanica, ajungind pina in apusul Europei si Africa de Nord. Din secolul X monahismul si-a creat o noua patrie in Muntele Athos, cea mai mare vatra monahala de astazi din toata lumea. In secolul XI, odata cu crestinarea tarilor slave, s-a raspindit monahismul pina in centrul, estul si nordul Europei.

In tara noastra, primele asezari monahale au aparut in Dobrogea, la inceputul secolului IV. Monahismul s-a raspindit din sud spre gurile Dunarii, la Niculitel si Chilia. Apoi au ajuns in Muntii Buzaului, in Banat, la Morisena in secolul X. Iar din secolele XI-XIV au aparut minastiri noi ca: Hodos-Bodrog, Rimet, Tismana, Cozia, Neamt, Probota si altele.

In secolele XV-XVI, monahismul in Tarile Romane era in culmea infloririi, cu sute de minastiri si schituri, cu mii de calugari si sute de cuviosi sihastri in paduri si munti. In secolele XVII-XVIII, monahismul inca era infloritor in tara noastra, fiind sustinut de domni, de boieri si credinciosi. Tarile Romane dadeau mari ajutoare si la celelalte centre monahale ortodoxe din muntele Athos, Balcani, Ierusalim si Siria. Minastirile noastre, precum si evlavia si daniile romanesti erau renumite in tot centrul Europei.

In secolul al XIX-lea monahismul nostru, ca peste tot, incepe sa decada. In secolul pe care-l traim, minastirile noastre se reinnoiesc, atit prin lucrarile de reparatii, cit si prin viata duhovniceasca, dar a slabit rivna, ascultarea, rugaciunea, dragostea si smerenia care impodobeau sufletele inaintasilor nostri.

Am spus, pe scurt, cum a ajuns monahismul in tara noastra si cum a dainuit pina astazi, datorita in primul rind evlaviei poporului roman ortodox si ajutorului material dat de domni si de credinciosi. Trebuie sa amintim ca in minastirile noastre am avut si calugari cu viata sfinta cum au fost cuviosii: Leontie de la Radauti, Daniil Sihastrul, Iosif si Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlau, Sfintii Partenie si Rafail de la Agapia, Vasile de la Moldovita, Ioan de la Risca, Paisie de la Neamt, Nicodim de la Tismana, Ioan de la Prislop, Ghelasie de la Rimet, Sfintul Calinic de la Cernica si ultimul sfint roman, Ioan Iacob de la Iordan († 1960).

Sa dam slava lui Dumnezeu ca ucenicii lui Hristos, care au imbracat cinul monahal, renuntind la cele pamintesti dupa modelul Sfintului Antonie cel Mare, au existat in tara noastra de peste 16 secole si ca se mentin cu aceeasi rivna si evlavie pina astazi. La aceste vetre minastiresti strabune s-au nevoit multe generatii de calugari si cuviosi, rugatori smeriti ai neamului. Minastirile au aparat credinta ortodoxa curata in tara noastra. In ele s-au rugat inaintasii si parintii nostri. In ele ne sint inmormintati sfintii, cuviosii si marii domni aparatori de neam si de credinta. In sfintele minastiri se savirsesc zilnic, de multe veacuri, Sfinta Liturghie si cele Sapte Laude. In ele se mingiie bunii nostri crestini si poposesc numerosi calatori din toate colturile lumii. In ele se slaveste Dumnezeu si se lauda sfintii Lui, mai mult ca oriunde in lume.

Iata pentru ce cinstim sfintele noastre minastiri si de ce alearga bunii nostri crestini sa se roage in ele.

Sa-l rugam pe Sfintul Antonie cel Mare si pe toti sfintii care sint in Imparatia cerurilor sa se roage Bunului Dumnezeu ca sa sporim in credinta, in evlavie, in dragoste si in sfinta rugaciune, virtuti prin care toti cei ce-L iubim pe Hristos ne vom putea mintui. Amin.