In Duminica de astazi, dupa inaltarea Sfintei Cruci s-a citit Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, versetele 34-38. Aici Mintuitorul ne invata cum trebuie sa ne ducem crucea vietii si ce sa facem sa mintuim sufletele noastre. Prima conditie obligatorie pentru mintuire, pentru a incepe o viata de pocainta este "lepadarea de sine", adica lepadarea de egoism, numit si "iubirea de sine". Pentru a intelege ce grea este aceasta patima, cit si felul cum putem scapa de ea, pentru a ne mintui sufletul, vom vorbi astazi despre aceasta patima, care sta ca o caracatita cu multe capete in inima noastra.

Cea mai grea si mai subtire dintre toate patimile care robesc firea omeneasca este iubirea de sine. Aceasta cumplita patima si prea greu de vindecat, este cu anevoie de cunoscut de mintea noastra, si cu mult mai anevoie de biruit, decit alte patimi, deoarece ne stapineste pe noi prin tot felul de patimi care izvorasc din ea. Acest lucru stiindu-L, ziditorul nostru Dumnezeu, ca prea mult sintem robiti de ea, ne sfatuieste pe toti care voim a-L urma, "sa ne lepadam de sine", zicind: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie, (Marcu 8, 34).

Toti marii teologi si dumnezeiestii Parinti ai Bisericii lui Hristos arata ca iubirea de sine este maica, radacina si izvorul tuturor patimilor si pacatelor si aproape nu este om sa nu fie biruit de ea. Dar nu este bine ca cel cazut in groapa, sa stea acolo tacind si sa nu strige la altii ce merg pe cale, spre a se feri de prapastia in care a cazut el. Acestea socotindu-le, m-am gindit ca din cele ce am inteles, desi nu le-am cistigat prin lucrare, sa arat dupa putere, cit de putin, rautatea iubirii de sine si a fiicelor ei blestemate. Oamenii cei mai noi numesc aceasta patima "egoism", altii "folosinta de sine", altii "iubire de sine", iar marele filosof al Ortodoxiei, Sfintul Maxim Marturisitorul, numeste iubirea de sine "iubire nesocotita fata de trup" (Filocalia II, Capete pentru dragoste).

El, ca si alti Sfinti Parinti, arata ca aceasta patima este: "maica si radacina a tuturor relelor". Iar Sfintul Isihie Sinaitul zice: "Nu este venin mai tare ca veninul aspidei si al vasiliscului si nu este pacat mai mare ca pacatul iubirii de sine" (Filocalia IV, Cap. 100, pag. 9). La fel si Sfintul Efrem Sirul o numeste "nascatoarea rautatilor si radacina tuturor relelor si a patimilor". (Cuvint pentru faptele bune si patimile cele sufletesti, Tom. III, Minastirea Neamt, 1823, pag. 495).

Prima fiica nascuta din iubirea de sine sau egoism este mila de sine, spune Sfintul Teofan Zavoritul. Aceasta fiica ne invata a ne fi mila de noi, fara de masura. Ea ne zice prin gind: "Vezi ce faci; ai grija de tine si nu te osteni prea mult, cu post prea aspru, cu priveghere prea lunga, cu metanii prea multe. Nu te lasa defaimat si ocarit de altii, ca sa nu rida de tine, ci razbuna-te pe ei si te apara, ca nu se cuvine sa rabzi toate ca sa nu slabesti sau sa te imbolnavesti. Nu da milostenie multa ca sa nu saracesti si sa nu ai nici tu mai pe urma ce sa maninci sau cu ce sa te imbraci".

Si altele de acest fel ne indeamna aceasta patima, sfatuindu-ne in tot felul sa ne fie mila de noi si de trupul nostru. Sfintul Maxim Marturisitorul spune ca "patima iubirii de sine insufla monahului gindul sa-si miluiasca trupul sau si sa indrageasca bucatele peste masura, atragindu-l putin cite putin, sa cada in prapastia iubirii de placeri; iar mireanului ii insufla, ca grija de trup sa o faca spre pofta" (Filocalia II, pag. 68).

A doua fiica a iubirii de sine este crutarea de sine, spune Cuviosul Teofan Zavoritul. Si aceasta, ca si sora ei cea pomenita mai sus, ne invata mereu prin gind, zicind: "Omule, cruta-te pe tine, nu te chinui peste putere, nu rabda durere, sete, foame, osteneala, necazuri, defaimari, ocari, lipsa, saracie si altele de acest fel, ca te imbolnavesti; ci dormi mai mult, maninca mai bine, bea, plimba-te, odineste-te, distreaza-te; nu-ti cheltui banii si averea ta cu saracii, ci fa economie la toate, cruta-ti averea, pastreaza-ti sanatatea si tineretea, ca doar mai ai de trait. Vei face mai tirziu, la batrinete, aceste osteneli si fapte bune, iar acum cruta-te pe tine, ca mai ai de trait!"

Crutarea de sine fara dreapta socoteala, cind este vorba sa lucram fapta buna, este atit de primejdioasa, rea si inselatoare, incit din cauza acestei patimi Insusi Mintuitorul l-a numit pe marele Apostol Petru, "satana". Pentru ce il numeste asa? Pentru crutarea de sine. Intr-o zi a inceput Iisus sa arate ucenicilor Sai, ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrini, de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis, iar a treia zi sa invieze. Atunci Petru, luindu-L la o parte, a inceput a I se impotrivi, zicind: Fie-Ti mila de Tine, Doamne, sa nu Ti se intimple Tie aceasta! Iar El, intorcindu-se, a zis lui Petru: Mergi inapoia Mea, satano! Sminteala Imi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 22-23).

Iata, dar, cum pe cel mai rivnitor si mai fierbinte in credinta decit toti ucenicii Sai, Mintuitorul il numeste "satana", numai pentru ca il indemna la crutarea de sine, spre a nu merge sa sufere si sa moara pentru mintuirea neamului omenesc.

Aceasta blestemata patima a crutarii de sine, striga mereu in mintea noastra, ca si Petru altadata: "Cruta-te pe tine, omule; sa nu-ti fie tie una ca aceasta, ca sa suferi dureri, foame, sete, ocari, batai, defaimari sau moarte sau alta osteneala pentru lucrarea faptelor bune!" Cit de fericit este acel suflet, care, vazindu-se sfatuit in taina de acest gind al crutarii de sine, ii va zice ca Mintuitorul oarecind lui Petru: "Du-te inapoia mea, satano, ca aceste sfaturi tainice ale tale nu sint de la Dumnezeu, ci de la diavolul, ca sa ma crut pe mine si sa-mi pierd mintuirea". Asa impotrivindu-se bunul crestin, se va sili a merge neabatut si cu buna intelegere pe calea lucrarii faptelor bune, cu ochii mereu ridicati spre cer, spre Hristos, Care il cheama si il intareste in nevointa.

Alta patima care izvoraste din iubirea de sine este indreptatirea de sine, care ne zice noua cam asa: "Vezi, omule, tu ai dreptul sa te cruti pe tine, sa dormi mai mult, sa maninci mincaruri mai bune, sa bei si vin, sa nu te mai ostenesti atit de mult, ca esti batrin si bolnav si te-ai ostenit destul in tinerete. Tu ai dreptul sa fii bagat in seama, sa fii laudat si cinstit ca ai atita scoala si esti printre cei dintii din sat, in societate si la biserica. Deci, apara-ti onoarea si nu lasa sa te defaimeze toti, sa te ocarasca si sa-ti strice numele tau cel bun". Asadar, aceasta patima ne sfatuieste in toate sa ne indreptam pe noi in cugetul nostru si oricit am fi de putin invinuiti, sa ne aparam si sa nu rabdam nici o invinuire de la nimeni.

Un alt vlastar rau al iubirii de sine este multumirea de sine, dupa acelasi sfint, Teofan Zavoritul. Aceasta patima a multumirii de sine, ca si maica ei cea blestemata, egoismul, este foarte sensibila si cu anevoie de cunoscut, fiind mai rea ca cea de mai sus, intrucit ne impiedica in mod direct de la rabdarea si staruinta in lucrarea faptelor bune. Multumirea de sine cu mare viclenie ne amageste pe noi si face ca sufletul nostru sa fie satul de fapte bune si asa indeamna pe fariseul nostru cel dinauntru sa inceapa a striga prin gind la noi: Multumescu-ti Tie, Doamne (Luca 18, 11), ca tot am si eu ceva fapte bune. Am facut atitea si atitea osteneli, am facut atitea milostenii, merg regulat la biserica, postesc si ma impartasesc in cele patru posturi, am casa frumoasa, am copii buni si am cinste in societate. Iar pe calugari ii indeamna sa zica: "Multumesc Tie, Doamne, ca am atitia ani de ascultare in minastire, ca am facut atitea metanii si rugaciuni, apoi mi-am pazit fecioria, am rabdat atitea necazuri, am pazit saracia de buna voie si am pazit fagaduinta vietii calugaresti!" Acestea toate le zice in mintea crestinilor si monahilor patima multumirii de sine. Asa, prin aceste cugete de mindrie si multumire de sine, satana inchide in nelucrare de fapte bune, sufletul nostru si nu-l lasa sa sporeasca in dorire si rivna pentru Hristos, pentru desavirsire.

Iata cum si aceasta patima ne face sa nu mai flaminzim, nici sa mai insetam vreodata dupa dreptatea faptelor bune (Matei 5, 6). Si asa ne face sa ne lenevim, sa amortim sufleteste si sa stam pe loc din alergarea noastra spre Hristos, prin nelucrarea faptelor bune. Sfintii Parinti, insa, zic ca cel ce se opreste din lucrarea faptelor bune, este la fel cu cel ce se intoarce inapoi (Filocalia II, p.155).

Alta fiica cumplita a iubirii de sine este lauda de sine. Aceasta este si mai rea ca cele de mai sus, caci ea nu numai ca ne impiedica din lucrarea faptelor bune si din calea sporirii duhovnicesti, dar ne indeamna a ne lauda singuri, ca prin mindrie sa pierdem cele facute pina atunci. Aceasta rautate ne face sa uitam ca nimic nu este al nostru pe pamint, dupa cuvintul Sfintului Apostol Pavel: Ce ai, omule, pe care sa nu-l fi primit? Si daca l-ai primit, de ce te lauzi ca si cum nu l-ai fi primit? (I Corinteni 4, 7; Iacob 1, 17; II Petru 1, 3).

O alta ramura a iubirii de sine este trimbitarea de sine. Despre aceasta, a zis unul din Sfintii Parinti ca "nevointa care se trimbiteaza pe sine este goala si nu pretuieste nimic". Aceasta patima ne indeamna nu numai a ne lauda cu ispravile noastre, dar, ce este mai rau, a le trimbita si a le vesti, la multi ca prin aceasta sa adunam lauda din gura oamenilor si sa pierdem toata osteneala faptelor bune.

Alt vlastar care izvoraste din iubirea de sine este si placerea de sine. Aceasta ne face pe noi sa ne multumim cu starea in care ne aflam si ne orbeste foarte mult a nu cunoaste multimea fara de numar a pacatelor noastre sufletesti si trupesti. Aceasta este o amagire de sine (Galateni 6, 3) si isi are radacina ei in indreptarea de sine.

Alta rautate care izvoraste din iubirea de sine, este nalucirea de sine. Prin aceasta patima diavolul ne arunca in mindrie si ne invata a naluci, ca sintem ceva intre oameni, ca stim mai mult decit altii, ca meritam ranguri, cinste si daruri si mereu ni se pare ca se vorbeste de noi. Daca nu punem inainte pacatele noastre si daca nu ne socotim pe noi "praf si cenusa" (Iov 30, 19) si viermi stricaciosi pe pamint (Psalm 21, 6), aceasta patima va creste in noi, amagindu-ne cu visuri, cu vedenii si naluciri diavolesti, ca sa ne piarda desavirsit prin slava desarta si mindrie.

O alta odrasla a iubirii de sine este inchipuirea de sine. Cind stapineste aceasta patima mintea noastra, incepem a inchipui lucruri mari despre noi si a zice: "Cum sint eu, nu sint altii, caci nu sint multi ca mine. Ce stiu eu, nu stiu multi, ce pot eu, nu poate oricine" si altele. Aceasta patima, inchipuirea de sine, ne tine pe noi inselati pururea, spre a nu ne trezi si a ne plinge pacatele si rautatile noastre. Aceasta ne face pe noi cucernici la aratare (II Timotei 3, 5; Tit 1, 16) si nu ne lasa pe noi a ne cunoaste ca sintem in toata vremea izvor de pacate si de nedreptate.

Alta fiica a iubirii de sine este pretuirea de sine, care ne sopteste, zicind: "Tu, omule, ai valoare mare pe care nu o au multi. Ar fi trebuit sa fii apreciat dupa valoare ta mai mult si sa nu fii trecut cu vederea ca un om de rind!" Pe aceasta patima, ca si pe toate surorile ei, le strica cu totul cel care fuge de slava si cinste omeneasca si cugeta la slava cea vesnica si nemuritoare a veacului viitor, staruind cit mai mult in sfinta rugaciune facuta din inima, cum ne invata Sfintul Isaac Sirul in Filocalia X (Cuvintul 21).

Alt vlastar al iubirii de sine este inaltarea de sine. Si aceasta ne indeamna a ne inalta cu mintea si cu inima noastra, pentru cine stie ce ispravi facute de noi ca bune si ne face sa dorim lauda de la oameni si sa urim smerenia si ocara lui Hristos (Romani 15, 3; Filipeni 2, 3). Aceasta altoieste in noi incintarea de sine prin care ne incintam cu mintea si cugetul nostru ca sintem cineva in societate si ca altii ar sta mai jos decit noi. De aici ajungem la infumurarea de sine care ne face sa umblam cu capul prin nori, sa stam la distanta de cei pe care ii socotim inferiori noua. Aceasta ne face sa dispretuim pe cei smeriti si sa ne incredem in virtutile si calitatile noastre, ca oarecind fariseul din Evanghelie (Luca 18, 10-12).

O alta rautate care izvoraste din iubirea de sine este ingimfarea de sine. Ea ne indeamna a ne ingimfa si a ne socoti vrednici de lauda, de admiratie si de cinste de la oameni. Din ea se naste semetia de sine. Aceasta ne face semeti, trufasi, obraznici si fara de sfiala in fata lui Dumnezeu si a oamenilor. Acesteia ii urmeaza increderea in sine. Pe aceasta daca nu o vom smeri si nu o vom izgoni de la noi, ne asteapta prabusirea, dupa cuvintul: Inaintea prabusirii merge trufia si semetia inaintea caderii (Pilde 16, 18).

Una din fiicele principale ale iubirii de sine este si nesimtirea de sine sau impietrirea inimii. Pe aceasta o numea Sfintul Ioan Scararul "moartea mintii si omorirea sufletului, mai inainte de moartea trupului" (Filocalia IX, Cuvintul 18). Nesimtirea omoara in noi toate cele trei parti ale sufletului, adica mintea, inima si vointa. Mintea se intuneca, nu mai poate cugeta la Dumnezeu, la cele sfinte, la moarte, la pacatele proprii. Inima se face tare ca piatra, nu mai poate plinge pentru pacate, nu se mai misca la rugaciune, nu se mai deschide pentru Hristos, nu mai vibreaza la Sfinta Liturghie sau cind primeste Sfintele Taine. Toate le face din obicei, cu plictiseala, de ochii oamenilor. La fel slabeste si vointa celui fara simtire duhovniceasca. Nu-l mai indeamna la rugaciune si la pocainta. Dar si constiinta celui impietrit doarme, nu-l mai mustra pentru pacate, nu se mai teme de ceasul mortii, este pasiva si indiferenta pentru toate.

Vai noua de ne va birui si stapini o asemenea patima! Vai noua sa pierdem rivna rugaciunii, cainta inimii pentru pacate si mustrarea constiintei! Cine ne va mai trezi la rugaciune? Cine ne va mai imboldi cind gresim si cine ne va da lacrimi ochilor si suspine inimii noastre impietrite?

Astazi este Duminica dupa inaltarea Sfintei Cruci. De aceea am vorbit astazi despre iubirea de sine, caci pentru a urma lui Hristos, El cere mai intii sa ne lepadam de sine, adica de "eul", de egoismul, de mindria noastra proprie, sa ne lepadam de toate ale noastre. Aceasta este prima treapta de pocainta a crestinului.

A doua treapta o spune iarasi Iisus Hristos: "sa-si ia - fiecare - crucea si sa-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Adica sa ne ridicam pe umeri crucea vietii proprii, care ne-a rinduit-o Dumnezeu, casnicia sau calugaria, grija pentru copii, lipsa, boala, ocara, batrinetea, tot ce ne da El si, in liniste si rabdare, sa mergem pe urmele lui Hristos. Adica sa mergem regulat la biserica, sa iubim pe toti oamenii, chiar daca ei ne urasc; sa miluim pe cei din suferinta, sa ne rugam, sa rabdam toate, sa ne spovedim regulat si sa facem voia Lui.

Apoi spune Mintuitorul: "Ca cine va voi sa-si scape sufletul, il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa" (Marcu 8, 35). Cine dintre oameni refuza jertfa pentru Hristos? Cine cauta sa traiasca bine pe pamint si sa-si crute sufletul si viata de necazuri, decit egoistul care este putin credincios si iubitor de sine. De aceea cel ce vrea sa dobindeasca lumea aceasta, o pierde pe cealalta, caci isi pierde sufletul in osinda vesnica. In schimb crestinul bun care se jertfeste pentru Dumnezeu, pentru copii sai, pentru binele si folosul altora, acela isi va mintui sufletul, dobindind viata vesnica. Ca ce-i foloseste omului sa cistige lumea intreaga, daca isi pierde sufletul? (Marcu 8, 36), zice Domnul. Cum va putea cel rau, desfrinat si betiv, fara pocainta sa-si mintuiasca sufletul? In schimb, cel ce se leapada de sine, de patimile sale prin spovedanie si indreptare, acela este sigur de mintuire.

A treia treapta duhovniceasca pe care trebuie sa urce crestinul este datoria de a marturisi in viata pe Hristos prin faptele sale, prin exemplul personal si prin cuvint de sfatuire. Cine Il marturiseste astfel pe Hristos, se va mintui. Iar cel ce se rusineaza in viata de rugaciune, de Biserica, de Evanghelie, de milostenie la saraci, de marturisirea credintei, se va osindi.

Iata pe scurt, frati crestini, explicarea Evangheliei de astazi. Iata calea mintuirii noastre! Sa lepadam iubirea de sine si tot pacatul din inimile noastre, sa ne jertfim cu toata daruirea pe Crucea iubirii de Dumnezeu si de aproapele, sa renuntam la noi pentru copii, pentru saraci, pentru folosul si mintuirea altora si atunci, unde va fi Hristos, unde vor fi ucenicii si prietenii lui Hristos, acolo vom fi si noi, in vecii vecilor. Amin.