Predica la Duminica a XIX-a dupa Rusalii
( Despre iubirea vrajmasilor )

Versiune cu diacritice | Predici la duminici

Iar Eu zic voua: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blesteama,
faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc (Matei 5, 44)

Iubiti credinciosi,

Mintuitorul nostru Iisus Hristos a aratat ca cea mai mare porunca din lege este dragostea de Dumnezeu, iar a doua, asemenea acesteia, este iubirea aproapelui (Matei 22, 37-39). El a zis ca in aceste doua porunci se cuprind toata Legea si toti proorocii (Matei 22, 40). Daca acesta este adevarul apoi nimeni nu poate spune ca iubeste pe Dumnezeu, de nu va iubi mai intii pe aproapele sau. Acest lucru il spune si Sfintul Ioan Evanghelistul, zicind: Daca zice cineva ca iubeste pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca? (I Ioan 4, 20).

Asadar, Sfinta Evanghelie ce s-a citit astazi ne porunceste sa iubim pe vrajmasii nostri, caci aceasta porunca isi are temelia in dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Aproapele nostru este orice om din lume, (Luca 10, 36-37), si nu avem dreptul sa urim pe nimeni, caci toti sint ziditi de Dumnezeu si poarta aceeasi fire ca si noi. Dar poate va zice cineva ca Sfinta Scriptura arata totusi ca putem uri pe unii oameni, cum spune psalmistul: Pe cei ce Te urasc pe Tine, Doamne, i-am urit, si asupra vrajmasilor Tai m-am mihnit. Cu ura desavirsita i-am urit pe ei si mi s-au facut dusmani (Psalm 138, 21-22).

Aici este vorba de eretici, care urasc si schimba adevarul dogmelor dreptei credinte si calca Legea cea dreapta a lui Dumnezeu. Pe acestia nu-i putem iubi la fel, dupa marturia care zice: Pe calcatorii de Lege i-am urit (Psalm 118, 113). Dar va zice cineva: "Acestia nu sint oameni? Cum putem sa-i urim?" La aceasta intrebare iti raspunde dumnezeiescul parinte Efrem Sirul, zicind: "Pe eretici, ca pe niste hulitori si vrajmasi ai lui Dumnezeu, Scriptura nu i-a numit oameni, ci ciini, lupi si antihristi". Iar Domnul zice: Nu dati cele sfinte ciinilor. Si Sfintul Ioan Evanghelistul zice: "Ca multi antihristi s-au facut. Si deci pe acestia nu se cuvine a-i iubi in aceeasi masura, nici a locui impreuna cu dinsii, nici a-i primi in casa, nici impreuna a ne ruga, nici impreuna a minca, nici a-i saluta, ca nu cumva de invatatura lor sa ne imparatasim" (Sfintul Efrem Sirul, tomul III, Minastirea Neamt, 1823, p. 156).

Dar poate intreba cineva: Ce fel de pacat fac ereticii de nu-i putem iubi la fel? Vom raspunde ca ei fac cel mai greu pacat care nu are iertare nici in veacul de acum, nici in cel viitor. Adica hulesc pe Dumnezeu si se ridica impotriva Duhului Sfint, a Maicii Domnului, a Sfintei Cruci si a icoanelor, impotriva Bisericii, a preotiei, a Sfintelor Taine si rastalmacesc Sfinta Scriptura. Prin acest greu pacat, ereticii si sectantii sint vrajmasi ai lui Dumnezeu la adevar, nu numai nu se cade a-i uri, ci cu mare dragoste a-i primi, a-i sfatui si a-i indemna spre tot lucrul bun. Tocmai de aceea Sfinta Evanghelie de azi ne indeamna a-i iubi pe vrajmasi si a le face bine, atunci cind ei nu sint vrajmasi ai lui Dumnezeu si voiesc a veni la adevar. Ca precum decit toate faptele bune mai mare este dragostea, tot asa decit toate pacatele cel mai greu este ura de frate.

Nici o porunca nu a inaltat si a slavit asa de mult invatatura Evangheliei lui Iisus Hristos, ca porunca iubirii de vrajmasi. Cu adevarat aceasta porunca desavirseste toate poruncile Legii vechi, caci nici un datator de lege mai inainte de Mintuitorul nostru Iisus Hristos, nu a putut a se inalta cu intelegerea pina la atita desavirsire, de a invata si a legiui cu hotarire iubirea de vrajmasi. Numai aceasta porunca daca s-ar sirgui oamenii sa o pazeasca, ar face raiul pe pamint, ar aduce mare liniste, pace si fericire intre oameni. Iar, dimpotriva, cind aceasta lipseste dintre oameni, toata zavistia, toate razboaiele, toate razbunarile si toate tulburarile se fac pe pamint.

Dar poate va zice cineva, ca foarte grea si cu anevoie de indeplinit este aceasta porunca. Daca vom judeca drept, vom intelege ca deloc nu este greu si cu neputinta, ci este usoara si mintuitoare de suflete. Sa ne aducem aminte de cuvintele Domnului, Care zice: Luati jugul Meu asupra voastra... caci jugul Meu este bun si povara Mea este usoara (Matei 11, 29-30). Iar Sfintul Efrem Sirul zice despre iubirea vrajmasilor: "Ce greutate sau ce osteneala este a ierta fratelui greselile cele usoare si a ne numi vrednici sa ni se ierte si noua pacatele noastre?" (Op. cit., p. 31).

Iubiti credinciosi,

Nimeni nu stie mai bine neputinta firii omenesti ca Dumnezeu. De aceea trebuie sa intelegem ca El nu ne rinduieste niciodata porunci mai presus de puterea noastra. Caci Dumnezeu stie prea luminat adincul neputintei firii omenesti, si cele ce ne sint prea de nevoie spre mintuire. De aceea, pentru a ne invata taina iubirii de vrajmasi, El se coboara cu dragoste si cu mila pina la slaba noastra pricepere si zice: Precum voiti a va face voua oamenii, si voi faceti asemenea lor (Luca 6, 31).

O, indurare, o, mila, o, bunatate si intelepciune a lui Dumnezeu, fara de margini! Ca zice: "Nu-ti spun tie lucruri mari si grele; ci te indemn si te invat aproape de priceperea ta. Fa si tu altuia cele ce doresti sa-ti faca altul tie. Daca doresti sa fii vorbit de rau, vorbeste si tu de rau pe altul. Daca doresti sa fii ocarit de altul, ocaraste-l si tu pe el. Daca doresti sa fii necinstit si pagubit de altul, fa si tu la fel aproapelui tau; iar daca doresti sa fii cinstit de altul, sa fii vorbit si ajutat la nevoie, apoi sileste-te sa faci si tu asemenea aproapelui tau".

Sfintul Apostol Pavel zice: Lepadati toate lucrurile intunericului (Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Intr-adevar, tot pacatul este lucrul intunericului, caci intuneca mintea si inima omului; dar mai greu decit toate pacatele, ura ne intuneca mintea si inima.

Acest lucru il arata cuvintatorul de Dumnezeu, Ioan Evanghelistul, zicind: Cela ce uraste pe fratele sau, intru intuneric umbla si nu stie incotro merge, ca intunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Si daca Dumnezeu este dragoste si cel ce ramine in iubire ramine in Dumnezeu si Dumnezeu ramine intru el (I Ioan 4, 16), apoi numai atunci vom cunoaste ca sintem in Dumnezeu si ca dragostea Lui petrece in noi, cind vom vedea ca inima noastra pururea se bucura de binele aproapelui nostru si de sporirea lui intru toate. Iar daca vom simti ca se naste in inima noastra intristare si amaraciune pentru binele si sporul aproapelui, din aceasta sa cunoastem sigur ca nu sintem in Dumnezeu si Dumnezeu nu petrece in noi!

Sa intelegem ca, in aceasta stare fiind, noi punem mai presus de dragostea lui Dumnezeu si a aproapelui, lucrurile cele vremelnice ce le are aproapele nostru de la Dumnezeu. Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: Nimeni sa nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui (I Corinteni 10, 24; Filipeni 2, 4). Daca nu vom uita aceasta invatatura, ne vom usura implinirea invataturii Sfintei Evanghelii de azi, in care Mintuitorul ne porunceste sa iubim pe vrajmasi. Caci cautind noi folosul si binele aproapelui, permanent ne vom bucura de sporirea si fericirea lui, pe care o vom socoti ca a noastra. Si asa, dragostea de Dumnezeu si de aproapele va ramine pururea intre noi.

Deci, preadreapta, preasfinta si preainalta este porunca iubirii de vrajmasi. Iar daca noua ni se pare grea si cu anevoie de implinit, acesta este semn ca nu avem in inima noastra nici cit de putin dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Traind astfel, ne aflam in intunericul urii, al invidiei, al pizmei, al slavei desarte si al, altor patimi grele, iar roadele Duhului Sfint, care sint dragostea, pacea, bucuria, indelunga rabdare, si toate celelalte pe care le arata Sfintul Apostol Pavel, nu au loc in sufletele noastre.

Zice Domnul, iarasi, in Evanghelia de astazi: De iubiti pe cei ce va iubesc, ce multumita veti avea? Ca si pacatosii iubesc pe cei ce ii iubesc pe ei. Si, de faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Ca si pacatosii acelasi lucru fac. Si, daca dati imprumut celor de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce plata aveti? Doar si pacatosii dau imprumut pacatosilor, ca sa primeasca inapoi. Voi iubiti pe vrajmasii vostri si faceti bine si dati imprumut, nimic nadajduind in schimb si plata voastra va fi multa si veti fi fiii Celui Preainalt, caci El este bun cu cei nemultumitori si rai (Luca 6, 32-35).

Cit de mare adevar si cita dreptate au aici cuvintele Domnului! Caci daca fac bine cuiva si astept ca si el sa-mi faca mie la fel, atunci ce plata mai astept de la Dumnezeu? Astfel, facerea de bine a mea, nu priveste rasplatirea mea in veacul viitor, spre slava lui Dumnezeu, ci este un schimb vremelnic cu scopul de a cistiga in veacul de acum, cele ce am cheltuit cu facerea de bine spre aproapele meu. Am imprumutat ca sa mi se imprumute, am dat ca sa mi se dea inapoi. Iar daca dau milostenie sau fac alt bine aproapelui meu, nimic nadajduind de la el, atunci pot nadajdui rasplata de la Dumnezeu in veacul viitor, caci mintea mea nu priveste spre plata cea vremelnica de la acela ce i-am facut bine, ci spre bunatatile cele vesnice din veacul viitor.

Atunci, dupa cuvintul Domnului, plata voastra multa este in ceruri (Matei 5, 12). Inca un lucru mult mai mare si preaslavit. Prin facerea noastra de bine catre aproapele, fara a nadajdui de la ei nimic in veacul de acum, ne facem fiii Celui Preainalt, dupa cum zice Sfinta Scriptura: Eu am zis: dumnezei sinteti si toti fii ai Celui Preainalt (Psalm 81, 6).

Aceasta vrednicie, de a ne face fii dupa dar ai lui Dumnezeu este cu totul straina de priceperea si intelegerea noastra pentru bogatia slavei lui Dumnezeu, prin care vom deveni fii dupa Dar ai lui Dumnezeu in veacul de acum si cel viitor. Adica sa fim oameni asemenea lui Dumnezeu (I Ioan 3, 2), dupa masura Darului Sau, Care este bun spre cei nemultumitori si rai, rasare soarele Sau si peste cei buni si peste cei rai, si ploua peste cei drepti si peste cei nedrepti.

Iubiti credinciosi,

Pina aici am vorbit de cita slava si cinste se vor invrednici cei ce vor avea in sufletele lor dragostea de Dumnezeu si de aproapele si se vor sili sa indeplineasca porunca Sfintei Evanghelii de astazi de a iubi pe vrajmasii lor. Acum sa ne intrebam: Oare au existat in Legea Veche si cea Noua oameni care s-au ridicat cu fapta la aceasta desavirsita dragoste a iubirii de vrajmasi?

La aceasta intrebare, vom raspunde cu cuvintele dumnezeiestii Scripturi si vom arata ca multi au ajuns a indeplini aceasta sfinta porunca a iubirii de vrajmasi, atit in Legea Veche cit si in cea Noua.

Mai intii sa ne aducem aminte de proorocul si imparatul David, care, inca cu o mie de ani inainte de venirea Domnului, s-a sirguit a implini cu fapta aceasta sfinta si dumnezeiasca porunca.

Cine a citit in Sfinta Scriptura, stie cita ura avea regele Saul asupra lui David si cita vreme l-a prigonit si cauta in tot chipul sa-l piarda, cum insusi David zice catre Ionatan, prietenul sau: Viu este Dumnezeu si viu este sufletul tau, ca precum am zis, n-a ramas fara numai un pas intre mine si moarte (I Regi 20, 3), prin aceasta aratind cit de aprig era prigonit de Saul, spre a-l omori. Iar proorocul David nu s-a razbunat pe Saul cind i-a cazut in miini ca putea prea lesne sa-l omoare. Caci Saul dormea greu in pestera si David i-a taiat numai poala hainei lui spre marturie, dar de viata lui nu s-a atins (I Regi 24, 12-13).

Si a doua oara, cind imparatul Saul dormea in mijlocul taberei sale noaptea, David, venind, i-a luat sulita de la cap si vasul cu apa, si iarasi nu s-a atins de viata lui, macar ca adesea il indemna sa-L omoare atunci pe Saul (I Regi 26, 6-22). Ba si mai mult, cind imparatul Saul a fost lovit de un duh rau de la Dumnezeu, David venea si-i cinta din harfa, gonind duhul cel rau de la el (I Regi, 19, 9).

Iar in Legea Harului cel dintii care a indeplinit cu lucrul si cu cuvintul aceasta Evanghelie, a fost Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care nu numai ca invata porunca iubirii de vrajmasi, ci El intii a indeplinit-o cu lucrul. Atunci cind era pe cruce, S-a rugat Parintelui Sau sa ierte pe cei ce L-au rastignit, zicind: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac! (Luca 23, 34). La fel si Sfintul Apostol si arhidiacon Stefan, usa mucenicilor, a implinit porunca iubirii de vrajmasi, caci plecindu-si genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru iertarea pacatelor celor ce il ucideau cu pietre, zicind: Doamne, primeste duhul meu... si nu le socoti lor pacatul acesta! Si zicind acestea, a adormit (Fapte 7, 59-60). La fel au facut si ceilalti apostoli, care fiind ocariti, mingiiau pe vrajmasii lor (I Corinteni 4, 11-13). Prin aceasta mare virtute a iubirii de vrajmasi, au stralucit in lume milioane de martiri, de ierarhi, de marturisitori si cuviosi parinti si toti care in veacul de acum au purtat in mintea si in inima lor, dragostea de Dumnezeu si de aproapele.

Iubiti credinciosi,

In incheierea acestei predici va spun o istorioara sfinta si adevarata prin care puteti intelege ca cel ce are dragostea de Dumnezeu in inima sa, nu numai ca iubeste pe vrajmasii sai, ci la nevoie, isi pune sufletul sau pentru aproapele sau, asemanindu-se cu Mintuitorul Care Si-a pus sufletul Sau, rascumparare pentru neamul omenesc (Galateni 4, 4; Ioan 1, 29).

Pe vremea domniei imparatului Tiberius, traia in localitatea Oasis un calugar cu viata aleasa dupa Dumnezeu, din Capadochia de neamul lui, cu numele Leon. Multi oameni vorbeau despre faptele cele bune si minunate ale acestui calugar si se foloseau de smerenia, de dragostea, de blindetea si de saracia lui pentru Hristos.

Acest calugar minunat avea un cuvint de taina si spunea la multi: "Credeti-ma, fratilor, ca eu o sa fiu imparat!" Oamenii ii raspundeau: "Parinte, din Capadochia nu a iesit niciodata vreun imparat". El insa le spunea mereu aceste cuvinte si nimeni nu intelegea sensul lor.

Navalind peste tinutul acela un popor barbar si salbatic, care se chema Mazichi, a pustiit toata tara. Ajungind la Oasis, paginii au omorit multi preoti crestini si monahi si au luat in robie pe monahul Ioan, care era citet in marea biserica din Constantinopole, pe monahul Mutatie Romanul si pe alt monah cu numele Teodor. Toti trei erau batrini si bolnavi. Dupa ce i-au luat in robie, monahul Ioan a zis barbarilor care il legasera: "Dati-mi voie sa merg la episcopul nostru, sa va dea pentru noi douazeci si patru de monezi de argint". Auzind aceasta, unul din barbari a dezlegat din lanturi pe monahul Ioan si l-a lasat liber sa se duca la episcop si sa-i aduca monezile de argint spre rascumpararea lor. Episcopul insa n-a putut sa gaseasca decit opt monezi de argint.

Monahul a luat cele opt monezi si s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: "Ori imi dati douazeci si patru de monezi precum am vorbit, sau noi mergem mai departe cu cei robiti". Oamenii vazind aceasta, au inceput a plinge si a se vaita, ca stiau ca la moarte ii duc pe cei robiti.

Atunci monahul Leon, de care am amintit la inceput, care zicea ca are sa fie imparat, a venit la barbari si le-a spus: "Luati aceste monezi de argint si va rog luati-ma si pe mine in robie, ca dupa cum vedeti sint tare si sanatos si voi sluji ori unde ma veti duce, dar va rog dati drumul acestor calugari, batrini si bolnavi, care nu va pot fi de nici un folos".

Auzind aceasta, barbarii, au luat cele opt monezi de argint si pe monahul Leon cel tinar si au dat drumul celor doi monahi batrini si bolnavi. Monahul Leon a mers cu ei multa cale, iar ei l-au chinuit foarte mult cu foame, si asa a slabit, nemaiputind merge dupa ei. Ei vazind ca a slabit tare, i-au taiat capul. Si asa fericitul si sfintul monah, si-a pus sufletul sau pentru dragostea si mila aproapelui.

La el s-a aratat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a implinit Scriptura care zice: Mai mare dragoste decit aceasta nimenea nu poate avea, ca sa-si puna cineva sufletul pentru prietenii sai (Ioan 15, 13).

De abia atunci au inteles ceilalti monahi si crestini, cuvintele monahului Leon, care le zicea cu taina ca: "eu voi fi imparat...". Si intr-adevar, a ajuns imparat, punindu-si sufletul sau pentru prietenii sai! Aceasta este cea mai inalta masura a iubirii crestine, adica sa iertam pe vrajmasi si sa ne dam viata pentru aproapele.

Oare citi dintre noi avem atita dragoste sa iertam din inima pe cei ce ne urasc si ne fac rau? Citi dintre credinciosii nostri se mai jertfesc astazi pentru mintuirea, pentru salvarea vietii si ajutorul oamenilor din spitale, a celor de aproape ai lor? Dimpotriva, astazi se intilnesc peste tot certuri in familie, neintelegeri intre parinti si copii, ura si judecata intre rude si vecini, dusmanie, invidie si neimpacare intre crestini. De ce oare nu ne impacam frate cu frate, vecin cu vecin? Cum mai pot zice "Tatal nostru" cei ce nu iarta pe fratii si vrajmasii lor? Cum putem implini porunca lui Hristos, Care zice: "Iubiti pe vrajmasii vostri", daca noi nu ne cerem iertare nici de la parintii si binefacatorii nostri si nu iertam pe cei ce ne fac rau? Cind spunem cuvintele din Tatal nostru: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", singuri ne cerem osinda daca nu iertam pe cei care ne-au suparat. Sa ne impacam deci unii cu altii si sa iertam din inima pe vrajmasii nostri daca vrem sa ne mintuim. Sa ne rugam pentru cei ce ne defaima si ne urasc si sa nu ne razbunam, pe cei ce ne fac rau. Sa ne bucuram cind sintem defaimati si osinditi pe nedrept, ca numai asa ne putem smeri mai mult si vom reusi sa fim urmatori ai lui Hristos. Altfel, Mintuitorul nu primeste nici rugaciunea noastra, nici darurile aduse la Sfintul Altar, nici postul si milostenia noastra, nu primeste in rai pe cei ce mor in ura si dusmanie.

Fericiti sint cei ce traiesc in pace cu toti oamenii si care nu au nici un dusman, afara de diavolul! Fericiti sint crestinii ce traiesc in desavirsita dragoste unii cu altii!

Sa rugam pe Dumnezeul dragostei si al milei sa ne impace in Hristos pe toti si sa ne invredniceasca Imparatiei Ceresti, care este imparatia iubirii vesnice. Amin.