Astăzi, Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte pe Sfîntul, Slăvitul Apostol, Întîiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan. Astăzi, a treia zi după Naşterea Domnului, prăznuim pe Apostolul Ştefan, uşa mucenicilor, sluga cea dreaptă, preaînţeleaptă şi plină de dragoste şi de credinţă; pe următorul cel adevărat al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, care mai înainte de alţii şi-a pus sufletul său pentru dragostea lui Hristos şi L-a mărturisit cu mare şi înflăcărată credinţă în faţa iudeilor şi mai-marilor lor. Sfîntul Arhidiacon Ştefan este cel dintîi care a văzut cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56).

De aceea fericitul Augustin a zis că "el este mai întîi între diaconi, după cum Petru între Apostoli"; iar Lucian îl numeşte pe el arhidiacon.

Sfîntul Apostol Ştefan era iudeu de neam din seminţia lui Avraam, precum singur spune în cuvîntul său de apărare în faţa sinedriului (Fapte 7, 2). Numele său de Ştefan este de origine greacă şi înseamnă "coroană". Cînd i s-au descoperit moaştele scria pe mormîntul său "chiliel", care în limba ebraică înseamnă "cunună", pentru că într-adevăr el a luat cel dintîi dintre creştini cununa muceniciei. Sfîntul Ştefan era unul din cei 70 de ucenici; feciorelnic ca şi Sfîntul Apostol Ioan, foarte rîvnitor pentru Evanghelia lui Hristos, cunoştea bine Vechiul şi Noul Testament şi, fiind plin de Duhul Sfînt, mărturisea pe Hristos cu multă putere în faptă şi în cuvînt.

Mulţimea credincioşilor sporea din zi în zi, fiind adeverită prin practicarea tuturor faptelor bune. Toţi se socoteau fraţi şi aveau împreună o inimă şi un suflet. Cei bogaţi îşi vindeau averile, iar preţul îl puneau la mijloc spre folosul de obşte. Din aceste fonduri, o parte se cheltuia cu mesele-agape sau "mesele dragostei", altă parte se folosea pentru ajutorarea săracilor, a orfanilor şi văduvelor.

Se ridicaseră însă cîteva plîngeri în privinţa aceasta, dar îndată s-au liniştit, cunoscîndu-li-se cauzele. Grecii murmurau împotriva evreilor, pe motiv că văduvele lor nu erau băgate în seamă cînd se împărţea milostenia. Sfinţii Apostoli, ca să curme acest rău şi această neînţelegere, adunară pe credincioşi şi le făcură cunoscut că ei nu pot să părăsească slujba cuvîntului şi să slujească la mese (Fapte 6, 2).

Deci, le-au zis: Fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi cu nume bun, plini de Duh Sfînt şi de înţelepciune, pe care să-i rînduim la această slujbă, iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvîntului. Şi a plăcut cuvîntul acesta înaintea întregii mulţimi şi au ales pe Ştefan, plin de credinţă şi de Duh Sfînt, şi pe Filip, pe Prohor şi pe Nicanor, pe Timon şi pe Parmena şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor şi, rugîndu-se, au pus mîinile peste dînşii (Fapte 6, 3-6). Cuvîntul "diacon" în limba greacă înseamnă "slujitor", pentru că ajutau pe episcopi şi preoţi la săvîrşirea celor sfinte şi serveau la mesele- agape de obşte. Unii cred că diaconii aceştia s-ar fi ales dintre greci, ca să potolească mai bine nemulţumirile lor. Dar după nume nu putem considera că ei ar fi fost elini, pentru că şi evreii pe acea vreme îşi puneau nume greceşti, care aveau aceeaşi însemnătate şi care erau mai uşor de rostit.

Din timpurile cele mai vechi ale Bisericii diaconii ajutau pe preoţi şi episcopi la serviciul divin, predicau Evanghelia, împărţeau pîinea binecuvîntată de episcopi sau preoţi şi împărţeau Sfînta Împărtăşanie poporului; aceasta o dovedeşte şi Sfîntul Ioan Gură de Aur care zice: "Dar şi către voi, diaconilor, care slujiţi, de nevoie este şi către voi a vorbi, ca, cu multă osîrdie, să împărţiţi darurile acestea, că nu mică muncă apasă asupra voastră, dacă, ştiind pe cineva nevrednic, îl veţi îngădui să se împărtăşească de masa aceasta; Sîngele Lui din mîinile voastre se va cere. Măcar voievod de ar fi, măcar eparh, măcar cel încununat cu coroană, dacă se apropie cu nevrednicie, opreşte-l că mai mare stăpînire ai decît acela" (Sf. Ioan Gură de Aur, Împărţire de grîu, Cuvîntul 55, Pentru Sfintele şi Preacuratele Taine, Buzău, p. 458-459).

Hirotonia celor şapte diaconi s-a făcut deci prin alegerea lor de către toţi şi apoi prin punerea mîinilor Apostolilor pe capetele lor, prin care se coboară Duhul Sfînt peste cei hirotoniţi, în urma unei hotărîri a adunării tuturor Apostolilor. Această adunare, în limba greacă, se numeşte "Sinod". Tradiţia diaconilor în Biserică este din Legea Veche. Ei se numeau leviţi şi ajutau la slujbele ce se făceau în templu. Sfîntul Apostol Pavel vorbeşte ce misiune au diaconii în Biserica lui Hristos şi le cere o viaţă morală exemplară, asemenea preoţilor: Diaconii, zice el, să fie de asemenea, cucernici, nu vorbind în două feluri sau daţi la vin mult, neagonisitori de cîştig urît, păstrînd taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie puşi mai întîi la încercare şi apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să se diaconească. Femeile lor, de asemenea, să fie cuviincioase, neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconul să fie bărbat al unei femei, să-şi chivernisească bine casa sa şi pe copiii săi (I Timotei 3, 8-12).

Deşi titlul "diaconos" este dat oricărei forme de slujire, "diaconia" în Biserică arată o funcţie specifică, adică cea mai de jos treaptă a ierarhiei, cum spune la Filipeni (1, 1), unde se vorbeşte în mod clar de diacon şi episcop. Sfîntul Ignatie, ucenic al Apostolilor, porunceşte credincioşilor să respecte diaconia, întrucît diaconii sînt slujitori ai lui Dumnezeu şi servitori ai tainelor lui Iisus Hristos.

Acelaşi sfînt zice: "Se cuvine ca toţi să se poarte cuviincios, chiar şi faţă de diaconi, ca slujitori ai tainelor lui Iisus Hristos, căci serviciul lor nu stă numai în a împărţi mîncarea şi băutura, ci a împlini şi serviciile sfinte în Biserica lui Dumnezeu. De aceea şi diaconii trebuie a se feri ca de foc de tot felul de sminteli. Fiecare credincios în parte să respecte pe diaconi, ca o poruncă a lui Iisus Hristos; pe episcop ca pe înfăţişătorul Tatălui şi pe preoţi ca pe sfatul lui Dumnezeu şi ca pe nişte colegi ai Apostolilor".

Sfîntul Ioan Gură de Aur zice că marele Arhidiacon Ştefan a fost ales cel dintîi dintre diaconi. Fiind plin de Duh Sfînt, el predica Sfînta Evanghelie cu mare zel şi cu mare înflăcărare şi făcea mari minuni în popor, căruia nu-i putea sta împotrivă vrăjmaşii Crucii lui Hristos. De aceea cuvîntul Domnului se răspîndea din ce în ce mai mult şi numărul ucenicilor creştini se adăuga mereu în Ierusalim. Ba erau şi mulţi din preoţi care se supuneau credinţei (Fapte 6, 7).

Dar să auzim şi alte laude mari şi adevărate despre Arhidiaconul Ştefan. Iată ce vorbeşte despre viaţa lui Sfîntul Asterie al Amasiei: "Ştefan este cel care ne-a chemat astăzi la această prăznuire... Nimenea înainte de Ştefan nu şi-a vărsat sîngele pentru Evanghelie... după cum Cain, ucigaşul de frate, a fost primul care a făcut începutul uciderii pe pămînt, Ştefan cel prea fericit a fost primul care a sfinţit prin patimile sale evlavioase pămîntul, cu propriul său sînge; bărbat posterior timpurilor apostolice, dar cel dintîi prin faptele sale cele de bărbăţie". Apoi, făcînd aluzie la sfinţii şi marii Apostoli, zice: "Să nu te întristezi, Petre! Nu te tulbura, Iacove! Nu fii supărat, Ioane, numai dacă compar pe bărbat cu înţelepciunea voastră, că dacă aş voi să-i atribui lui Ştefan ceva mai mult, mai mult bucuraţi-vă şi fiţi veseli, că voi sînteţi părinţi neinvidioşi şi vă bucuraţi de vitejia fiilor voştri şi simţiţi plăcere cînd sînteţi biruiţi de copiii voştri. Dacă este ceva mare şi frumos în Ştefan, apoi aceasta se datoreşte vouă, dascălii şi iniţiatorii lui".

Victoria atleţilor este cinste pentru cei ce i-au învăţat pe ei. Pentru aceasta, îngăduiţi-mi să vă las puţin la o parte, şi voi vorbi cu încredere ceea ce îmi oferă subiectul de azi, pentru apărarea celui mai brav luptător al lui Hristos.

"Eşti mai în vîrstă decît ceilalţi ucenici, Sfinte Petre, şi ai vestit înainte de toţi pe Hristos. Pe cînd tu, însă, propovăduiai cuvîntul Evangheliei, pe cînd mergeai din cetate în cetate şi schimbai ţară după ţară, propovăduind, Ştefan abia intra în stadiu, şi, totuşi, a răpit cununa luptelor şi, mutîndu-se la cer, a fost slăvit. Pe cînd tu încă erai pe pămînt, pe Ştefan - şi acesta este lucrul mare - l-a strigat însuşi Tatăl şi Fiul printr-o vedenie minunată" (Fapte 7, 53-56).

Apoi zice: "Cunoaştem faptele tale, Iacove; frate al lui Ioan (Matei 4, 21). Eşti evanghelist al lui Hristos, al doilea vînat după Petru. Cine oare n-ar admira credinţa ta? Abia ai fost chemat şi ai ascultat fără să-ţi mai pese de ceva. Ai părăsit odată cu corabia şi pe Zevedeu tatăl tău şi ai urmat pe Hristos, ca un adevărat ucenic. Mărturisesc că ai suferit cu dragă inimă pentru credinţă. Irod tiranul te-a omorît cu sabia (Fapte 7, 1-2), dar după Ştefan, mulţi ani mai tîrziu. Şi pentru ca să nu mai vorbesc de fiecare în parte, Ştefan a luat cununa muceniciei înaintea tuturor sfinţilor, primul care s-a luptat cu diavolul, primul care l-a învins, imitînd pe David, chiar dacă l-a imitat în sens invers. David a biruit pe Goliat cu pietre (I Regi 17, 32-52); tot cu pietre şi Ştefan l-a biruit pe diavolul; cel dintîi prin pietrele ce le-a aruncat, celălat prin pietrele cu care era lovit".

Să ne întoarcem la viaţa Sfîntului Ştefan şi la cuvîntul nostru de la început: Pe cînd marele Ştefan propovăduia cuvîntul Domnului cu mare îndrăzneală şi era plin de har şi de putere şi făcea minuni mari în popor, s-au ridicat asupra lui unii iudei din sinagoga ce se chema a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, certîndu-se cu Ştefan şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a duhului cu care el vorbea (Fapte 6, 8-10).

Atunci au pus martori mincinoşi ca să spună că l-au auzit hulind împotriva lui Moise, a lui Dumnezeu şi a Legii, zicînd că Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-au lăsat nouă Moise. Şi uitîndu-se la dînsul toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger (Fapte 6, 13-15). Atunci arhiereul a zis: Adevărate sînt acestea? Iar Sfîntul Ştefan s-a sculat în picioare şi a ţinut un puternic cuvînt de apărare în faţa tuturor, zicînd: Bărbaţi, fraţi şi părinţi, ascultaţi! Dumnezeul slavei s-a arătat părintelui nostru Avraam cînd era în Mesopotamia, mai înainte de a locui el în Haran. Şi a zis către el: Ieşi din pămîntul tău şi din rudenia ta şi vino în pămîntul pe care ţi-l voi arăta. Atunci ieşind din pămîntul haldeilor, a locuit în Haran, iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această ţară în care voi acum locuiţi şi nu i-a dat moştenire în ea nici un pas de pămînt, ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpînire şi urmaşilor lui după el, neavînd el copii (Fapte 7, 1-5).

Şi arătînd despre legămîntul dintre Dumnezeu şi Avraam, despre cei 12 patriarhi, robia Egiptului, despre scoaterea lui din robie prin profetul Moise, rătăcirea evreilor în pustiul Sinai, Tablele Legii, închinarea la idoli, intrarea în pămîntul făgăduinţei, a vorbit apoi despre Isus Navi, David şi Solomon care a zidit templul din Ierusalim, la urmă a zis cu glas ca de înger: Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfînt; precum părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri şi au ucis pe cei ce au vestit mai înainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vînzători şi ucigaşi, v-aţi făcut voi acum? Voi, care aţi primit Legea întru rînduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!

Iar ei, auzind acestea, se frămîntau de mînie şi scrîşneau din dinţi împotriva lui. Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfînt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus Hristos stînd de-a dreapta lui Dumnezeu şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigînd cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţîndu-l afară din cetate îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tînăr, numit Saul. Şi-l băteau cu pietre pe Ştefan care se ruga şi zicea: Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu! Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd aceasta a adormit (Fapte 7, 51-60).

Aşa s-a săvîrşit cel dintîi martir al Bisericii lui Hristos, mărturisind pe Dumnezeu şi rugîndu-se pentru iertarea ucigaşilor săi! Fericitul Augustin şi unii dintre Sfinţii Părinţi atribuie convertirea Sfîntului Apostol Pavel rugăciunilor Sfîntului Apostol şi Arhidiacon Ştefan, considerînd aceasta ca o dovadă a marii îndrăzneli dinaintea lui Dumnezeu.

După moartea lui, cîţiva credincioşi i-au ridicat trupul şi l-au înmormîntat cu mare evlavie la un loc tăinuit plîngînd mult după el, cu toate că martorii lui îl priveau ca o biruinţă a vieţii asupra morţii, ca un triumf al creştinismului asupra necredincioşilor. Sfintele lui moaşte s-au descoperit în chip minunat în secolul al V-lea de preotul Lucian, care a scris despre aceste mari descoperiri. El afirmă că Sfîntul Ştefan a fost îngropat la două mile de Ierusalim, prin îngrijirea şi cheltuiala lui Gamaliel.

În ţara noastră Sfîntul Apostol şi Arhidiacon Ştefan se bucură de o mare cinstire. În numele lui s-au ridicat mai multe biserici, iar în rîndul credincioşilor sînt numeroşi cei care îi poartă numele.

Astăzi, cînd S-a născut Hristos în peşteră, Ştefan Apostolul se duce la cer. Mîntuitorul vine la oameni să-i răscumpere din robia păcatului şi sluga Lui se înalţă cu sufletul la cer pentru a lua cununa biruinţei. Mîntuitorul se face om pentru noi, iar Ştefan îndumnezeit, fiind plin de Duh şi de putere, merge să stea înaintea Preasfintei Treimi. Hristos se smereşte în pîntecele şi în braţele Fecioarei Maria, iar Ştefan se smereşte sub loviturile de moarte ale iudeilor necredincioşi. Hristos se întrupează din dragoste pentru noi oamenii, iar Sfîntul Apostol Ştefan iese din trup cu moarte de martir, din dragoste pentru Hristos.

Să învăţăm de aici că fără iubire creştină, fără smerenie adîncă şi fără jertfă martirică nu ne putem mîntui. Întîi Dumnezeu ne-a iubit pe noi păcătoşii, ca apoi să-L iubim şi noi pe El. Întîi El a venit la noi, ca apoi să ne urce pe noi la El, în cer. El a răbdat întîi moarte de cruce, ca apoi şi noi să îndrăznim a-L mărturisi şi a răbda toate pentru Dumnezeu, pentru dobîndirea vieţii veşnice. De la naştere pînă la cruce viaţa lui Hristos pe pămînt este singurul şi adevăratul model de trăire duhovnicească şi de jertfă divină pentru mîntuirea lumii. Deci, dacă El ne-a iubit întîi, datori sîntem şi noi să-L iubim din inimă pe pămînt. Dacă El S-a smerit pentru noi şi a răbdat moarte de ocară pentru iertarea şi răscumpărarea noastră, cum am putea noi fugi de necazuri, de ispite, de suferinţă şi de rele pătimiri pentru Hristos? Cine se poate mîntui fără necazuri şi jertfă? Căci una este calea mîntuirii. Aceasta pe care ne-a arătat-o Hristos şi pe care au mers sfinţii Lui. Adică dragostea desăvîrşită, iertarea, smerenia, răbdarea, rugăciunea, milostenia şi apoi jertfa cea mai de pe urmă, cînd plecăm la Domnul să luăm plata ostenelilor după faptele noastre.

Sfîntul Apostol Ştefan, cel dintîi martir al Bisericii lui Hristos, este primul model de jertfă creştină pentru toţi. Să trăieşti pe pămînt creştineşte, să mărturiseşti cu viaţa şi cuvintele tale pe Hristos, să rabzi greutăţile şi ispitele pămînteşti cu tărie şi nădejde, să te rogi neîncetat şi să fii lovit de moarte de către fraţii tăi, iar tu să-ţi dai duhul zicînd: Iartă-le lor, Doamne, păcatul acesta, că nu ştiu ce fac! Cine dintre noi poate face ceea ce a făcut Sfîntul Arhidiacon Ştefan? Cine mai iartă astăzi pe fratele său, care nu numai că-i răpeşte averea şi cinstea, dar vrea să-l şi ucidă? Că dacă noi ne certăm şi ne urîm de moarte, numai pentru un cuvînt, pentru o mică jignire sau un lucru pămîntesc, care moare odată cu noi, apoi cum vom putea ierta pe cel care vrea să ne ia şi viaţa?

Într-adevăr, a slăbit dragostea aceea sfîntă, curată, deplină şi dezinteresată dintre noi oamenii. Ne-am dezvăţat de a ierta pe aproapele, de a-l iubi şi de a-i cere iertare noi mai întîi, ca apoi să ne ierte şi el. Căci, cînd iertăm din inimă şi ne smerim noi mai întîi în faţa lui, atunci Duhul Sfînt îi înmoaie inima ca să se smerească şi el şi să ne ierte. Deci să păşim întîi noi spre fratele nostru, să facem noi primul pas de iertare şi îndată se va smeri şi el şi ne va ierta.

După Mîntuitorul, Sfîntul Apostol Ştefan ne este cel mai bun exemplu. Nu avea mai mult de 30 de ani, dar inima lui era plină de credinţă şi ardea pentru dragostea lui Hristos. Pe această credinţă curată în Hristos s-o păstrăm şi noi, chiar cu preţul vieţii. Pe această dragoste sfîntă şi desăvîrşită s-o cerem de la Dumnezeu pentru noi şi pentru urmaşii noştri.

Odată cu cinstirea Sfîntului Apostol Ştefan, cinstim astăzi şi pe Ştefan cel Mare şi Sfînt (Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rînduit prăznuirea binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfînt la data de 2 iulie), domnul Moldovei, care odihneşte la Mînăstirea Putna. El a fost cel mai mare domn şi apărător al Creştinătăţii pe pămîntul ţării noastre. El şi-a iubit ţara lui, Moldova, poate ca nimeni altul. Aceasta o dovedesc cele aproape cincizeci de războaie de apărare pe care le-a purtat împotriva păgînilor şi a celor ce voiau să ocupe Moldova. Dar Ştefan cel Mare a iubit în acelaşi timp pe Dumnezeu ca puţini alţii. Credinţa lui tare şi iubirea de Dumnezeu sînt neîntrecute de alţi domni pămînteni. Aceasta o dovedesc cele aproape cincizeci de mînăstiri şi biserici zidite de el, care împodobesc Moldova noastră.

Să ne aducem aminte astăzi şi de jertfa marelui domn Ştefan Vodă al Moldovei. Să-i aprindem cîte o lumînare în semn de recunoştinţă şi să facem o rugăciune pentru odihna sufletului său.

Fie ca jertfa şi rugăciunile Sfîntului Apostol şi Arhidiacon Ştefan şi jertfa lui Ştefan cel Mare să ne întărească dragostea de Hristos şi dreapta credinţă şi să ne ajute pe calea mîntuirii. Amin.