Ieri am sărbătorit Botezul Domnului în rîul Iordan. Astăzi prăznuim, după cuviinţă, pe cel ce s-a învrednicit să-L boteze pe Fiul lui Dumnezeu, adică pe Sfîntul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul. Ieri l-am preamărit pe Iisus Hristos Mîntuitorul lumii, Care a cerut să fie botezat de slugă. Astăzi cinstim pe slujitorul cel credincios, pe proorocul Ioan, pe "cel mai mare om născut din femeie", pe sfetnicul Luminii, pe cel ce s-a atins cu mîna de creştetul Stăpînului, Care a zidit cu dreapta Sa cele văzute şi nevăzute.

Mare a fost praznicul de ieri, nu mică este şi ziua de astăzi. Ieri L-am cinstit pe Stăpînul, astăzi lăudăm pe sluga Stăpînului. Ieri am slăvit pe Treimea cea de o fiinţă, Care S-a arătat la Iordan, astăzi lăudăm pe Sfîntul Ioan Botezătorul care s-a închinat Preasfintei Treimi la Iordan. El a auzit glasul Tatălui din nor; el a botezat pe Fiul în Iordan şi tot el a văzut pe Duhul Sfînt în chip de porumbel, şezînd deasupra Fiului.

Vedeţi ce mare şi plăcut este înaintea Domnului Sfîntul Ioan Botezătorul? Că cine altul a postit mai mult ca el în pustie? Cine a propovăduit mai cu putere pocăinţa, în pustiul Iordanului? Cine mustra mai cu asprime pe cărturari şi farisei, numindu-i "năpîrci" şi "pui de şerpi"? Cine L-a mărturisit şi L-a arătat pe Hristos înaintea lumii cu mai multă îndrăzneală şi putere decît Ioan Botezătorul?

Aşadar se cuvine să cinstim cu laude astăzi pe Sfîntul Ioan Botezătorul, glasul celui ce strigă în pustie, cum spune Sfîntul Prooroc Isaia. Să lăudăm astăzi pe cel mai mare postitor şi rugător dintre oameni, pe proorocul cel minunat, pe Înaintemergătorul lui Hristos, care L-a mărturisit oamenilor, pe propovăduitorul Prea Sfintei Treimi, pe apostolul pocăinţei, pe Sfîntul Ioan Botezătorul.

Dar ca să înţelegem mai bine misiunea pe care a îndeplinit-o pe pămînt Sfîntul Ioan Botezătorul, vom aminti pe scurt viaţa şi nevoinţa lui.

Părinţii săi se chemau Zaharia şi Elisabeta şi nu aveau copii. Zaharia era preot al Legii Vechi, din neamul lui Abia, iar soţia lui era din neamul lui Aaron şi erau rude cu Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Deci, rugîndu-se mult lui Dumnezeu să le dea un copil, pe cînd Zaharia slujea la templu în Ierusalim, i-a vestit Arhanghelul Gavriil că femeia sa Elisabeta va naşte un fiu la bătrîneţe şi se va chema Ioan. Şi pentru că Zaharia se îndoia de această minune, a rămas mut pînă ce Elisabeta, femeia sa, a născut. Dar n-a durat mult această bucurie. Căci auzind Irod de naşterea lui Hristos şi temîndu-şi tronul împărăţiei, a pornit o grea persecuţie şi ucidere în masă a tuturor copiilor din Ierusalim şi Betleem.

Atunci Fecioara Maria a fugit cu Pruncul în Egipt, iar Elisabeta cu Ioan, care era numai cu şase luni mai mare ca Iisus, au fugit în munţii Iudeei. Murind îndată mama lui, Ioan a trăit singur ca un înger şi sihastru în pustie timp de aproape treizeci de ani. Acolo se ruga neîncetat ziua şi noaptea, se hrănea cu acride şi miere sălbatică, se îmbrăca cu o haină de piele de cămilă şi se odihnea cu capul pe bolovanii de piatră. Dinainte de naştere, Ioan a fost ales de Dumnezeu şi vestit de prooroci şi de mic a fost rînduit să sufere, să trăiască ascuns în munţi, în linişte, în post şi singurătate; fără părinţi, fără îmbrăcăminte şi haine moi, fără adăpost şi odihnă.

Pustia i-a fost cea mai înaltă şcoală de formare duhovnicească, de pregătire pentru a fi prooroc şi Înaintemergător, propovăduitor al pocăinţei şi botezător al lui Hristos. Că nimeni dintre oameni nu poate forma pe sfinţii lui Dumnezeu, ca viaţa de pustie, în post, în rugăciune şi linişte. Nimic şi nimeni nu-i poate ajuta şi lumina, pe cei aleşi de Dumnezeu, să-L mărturisească pe pămînt, precum Harul Duhului Sfînt şi nevoinţa în feciorie şi în neîncetată rugăciune. Iată şcoala Duhului cea mai înaltă! Iată cît de sfînt trebuie să fie un prooroc şi cît de îngerească viaţă trebuie să ducă pentru a deveni vas al Duhul Sfînt!

Vedeţi cum îl pregătea Dumnezeu pe Ioan în pustie pentru a-l face prooroc, apostol al pocăinţei şi botezător? La fel şi pe Fecioara Maria, rudenia sa, o pregătea în templul din Ierusalim tot prin aceleaşi virtuţi, ca să o facă vrednică să-L nască pe Hristos Mîntuitorul pe pămînt. Biserica şi singurătatea sînt cele mai înalte şcoli de formare a sufletelor şi a sfinţilor.

Ajungînd la vîrsta de treizeci de ani, Sfîntul Ioan a fost chemat de Dumnezeu la propovăduire şi a ieşit din pustie ca dintr-un palat împărătesc. Sufletul lui acum era plin de Duhul Sfînt, trupul lui era neprihănit, curat, mai mult îngeresc decît pămîntesc. Inima lui era plină de har şi rîvnă pentru adevăr, iar cuvîntul lui era puternic, îndrăzneţ, tare, care tăia ca o sabie păcatul, care trezea conştiinţele şi tămăduia sufletele oamenilor.

Aşa a ieşit Ioan din munţii Iudeei şi a fost trimis de Duhul în pustiul Iordanului, aproape de Marea Moartă. Venea aici nu la odihnă, ci să propovăduiască iudeilor botezul pocăinţei, să pregătească poporul ales pentru a crede în Mesia, venea să-L arate lumii pe Hristos şi apoi să-L boteze în apele Iordanului.

Dar de ce l-a trimis Dumnezeu pe Ioan să propovăduiască pe Mesia şi pocăinţa în pustie şi nu în Ierusalim, în mijlocul mulţimii? Pentru că astfel ar fi silit pe oameni la pocăinţă şi ei n-ar fi avut aceeaşi plată. Dar cînd oamenii, de bunăvoie lasă cetatea, lumea, păcatul şi vin în pustie, adică în loc pustiu de păcate să-l asculte pe Ioan, şi-i urmează învăţătura, atunci plata lor este mai mare, pocăinţa lor este de bunăvoie şi roadele sînt mai bogate.

Dar ce învăţa Ioan pe oameni? Care sînt primele lui cuvinte de învăţătură către cei ce veneau la el în pustiul Iordanului? Iată primele cuvinte cu care Sfîntul Ioan îşi începe misiunea pe pămînt: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 3, 2). Aceste cuvinte nu sînt o rugăciune, ci mai degrabă o poruncă de foc fără de care nimeni nu poate dobîndi viaţa veşnică. Este prima poruncă pe care o dă Dumnezeu celui ce vrea să se întoarcă la El, prima datorie pe care trebuie s-o împlinim cei ce voim să ne mîntuim.

Aceasta o cerea şi Ioan de la cei ce veneau la el. Adică să se pocăiască, să părăsească păcatele făcute, să le mărturisească cu căinţă, să le spele prin baia botezului şi a lacrimilor, să ierte pe cei ce i-au nedreptăţit. Apoi, aşa curaţi, spălaţi, dezlegaţi de păcate, ca nişte prunci nou-născuţi, să se apropie de Dumnezeu, să vină la Hristos, să primească harul Sfîntului Duh, să lucreze faptele bune şi apoi să fie primiţi în Împărăţia cerurilor, unde nimic necurat nu poate intra.

Tot aşa a început şi Mîntuitorul Hristos Evanghelia Sa. Primele cuvinte pe care le-a rostit la Capernaum cînd a ieşit să propovăduiască sînt acestea: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 4, 17). Cu aceleaşi cuvinte începe şi Fiul lui Dumnezeu să ne vestească Evanghelia Sa. Deci, atît pentru iudeii de acum două mii de ani, cît şi pentru noi creştinii de astăzi, porunca este aceeaşi. Începutul mîntuirii, a iertării celor ce cred în Hristos este pocăinţa, spovedania cu căinţă pentru păcate, părăsirea lor şi apropierea de Dumnezeu. Pocăinţa este prima şi singura uşă de intrare în împărăţia cerurilor. Degeaba credem în Hristos dacă nu facem şi fapte bune, degeaba mergem la biserică dacă nu părăsim răutatea, păcatul, patima cea veche, ura din inimă, pofta trupului care ne stăpîneşte şi iubirea de sine care ne omoară sufleteşte.

A doua mare învăţătură şi poruncă a Sfîntului Ioan este aceasta: Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă! (Luca 3, 8). Roadele de pocăinţă se fac de credincioşi după ce mai întîi s-au pocăit de păcatele făcute. Căci nimeni nu seamănă sămînţă pe pămîntul nearat şi nepregătit. Nimeni nu poate face roade vrednice de pocăinţă dacă mai întîi nu-şi curăţă inima şi mintea de păcate prin spovedanie şi căinţă. A ne pocăi înseamnă a ara ogorul sufletului, a smulge din rădăcină buruienile patimilor, a grăpa grădina, adică a sfărîma bulgării patimilor şi numai după aceea putem ieşi la semănat. De vom face aşa, multe fapte bune vom putea lucra pe pămînt.

A treia mare învăţătură a Sfîntului Ioan Botezătorul este ameninţătoare: Acum securea stă la rădăcina pomilor - spune marele prooroc - deci orice pom, care nu face roadă bună, se taie şi se aruncă în foc (Luca 3, 9). Prin aceasta el învăţa pe iudei, ca şi pe noi cei de astăzi, că pocăinţa este obligatorie pentru toţi cei ce vor să urmeze lui Hristos şi să dobîndească Împărăţia cerurilor. Lucrarea pocăinţei trebuie făcută acum, astăzi, cît mai grabnic, pînă avem vreme. Ea nu poate fi amînată, nici înlocuită cu alte fapte bune, pentru că pocăinţa este al doilea botez şi fără dezlegarea şi părăsirea păcatelor nimeni nu se poate mîntui.

Dacă amînăm pocăinţa, spovedania, şi nu ne spălăm păcatele prin căinţă şi fapte bune, atunci ne aşteaptă pedeapsa lui Dumnezeu, care începe de pe pămînt prin tot felul de suferinţe şi se continuă dincolo prin osîndă. Pomii sînt toţi oamenii; securea care stă la rădăcină este moartea, care taie viaţa oamenilor de pe pămînt şi desparte sufletul de trup, iar focul în care se aruncă pomii fără roade bune este focul iadului, în care se aruncă toţi creştinii fără pocăinţă şi fapte bune.

Iată ce frumoase învăţături dădea Sfîntul Ioan celor ce veneau la el în pustiul Iordanului. Iar dintre roadele de pocăinţă pe care Botezătorul Domnului le cerea de la iudei erau două: să creadă în Hristos şi să facă fapte de milostenie. Că îl întrebau cei ce veneau la dînsul: Ce să facem deci? (Luca 3, 10). Iar Ioan îi învăţa zicînd: Cel ce are două haine să dea celui ce nu are şi cel ce are bucate să facă asemenea. Vameşilor, adică celor ce încasau impozite de la oameni, le răspundea: Nu faceţi nimic mai mult decît ce vă este rînduit. Iar ostaşilor le spunea: Să nu asupriţi pe nimeni, nici să învinuiţi pe nedrept şi să fiţi mulţumiţi cu solda voastră (Luca 3, 11-14). Numai cărturarilor şi fariseilor le adresa Sfîntul Ioan Botezătorul cuvinte de mustrare pentru necredinţa lor, zicîndu-le: Şerpi, pui de viperă, cine v-a arătat să fugiţi de mînia ce va să fie? (Luca 3,7).

Evanghelistul Marcu spune că: Ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el în rîul Iordan, mărturisindu-şi păcatele (Marcu 1, 5). După ce îi învăţa calea pocăinţei îi boteza în Iordan, adică îi afunda cu mîinile sale în apă, în timp ce fiecare îşi mărturisea păcatele sale. Botezul lui Ioan nu era un botez deplin, desăvîrşit, pentru că nu se făcea în numele Preasfintei Treimi şi nu avea efectele botezului creştin. Adică nu dădea omului iertarea păcatelor şi nici harul Duhului Sfînt. Botezul lui Ioan era un botez de pocăinţă, un botez de pregătire pentru adevăratul botez creştin. Era ceva intermediar între botezul Legii Vechi şi botezul din Legea Darului. Aceasta o spunea chiar Ioan, zicînd: Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfînt (Marcu 1, 8).

După botez Ioan le vorbea despre Mesia cum că a venit în lume, că El va boteza pe oameni cu Duh Sfînt şi cu foc. Apoi le zicea: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decît mine, Căruia nu sînt vrednic, plecîndu-mă, să-I dezleg curea încălţămintelor (Marcu 1, 7). Vedeţi smerenia lui Ioan? Deşi era prooroc şi sfînt, în faţa Stăpînului se smerea. Smerenia şi fecioria sînt două mari cununi ale sfinţeniei pe care le iubeşte Dumnezeu şi cei ce sînt ai lui Dumnezeu.

Aşa îşi împlinea Ioan misiunea de prooroc şi botezător în pustiul Iordanului. Dar iată că se apropia de el Însuşi Fiul lui Dumnezeu, ca să fie botezat de el. Iar Ioan, văzîndu-L, a zis către mulţime: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii. Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era. Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezînd cu apă (Ioan 1, 29-31).

Vedeţi cum îl numeşte Ioan pe Hristos? După Proorocul Isaia care aseamănă pe Mîntuitorul răstignit "ca un Miel spre înjunghiere" (Isaia 53, 7), al doilea prooroc este Ioan care-L numeşte pe Iisus Hristos "Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii". Amîndoi proorocii prevesteau lumii că Hristos a venit pe pămînt ca un miel de jertfă Care va fi răstignit pe cruce pentru noi păcătoşii şi prin jertfa Lui va ridica, adică va ierta, păcatele lumii şi va împăca pe oameni cu Tatăl.

Iar cînd a venit Domnul la botez, Ioan nu voia să-L boteze, căci se cutremura să se atingă cu mîinile sale de creştetul Făcătorului său. Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine? Dar Iisus Hristos, îndemnîndu-l să facă ascultare, i-a răspuns: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea, adică să împlinească voia Tatălui ceresc. Şi L-a ascultat Ioan şi L-a botezat pe Mîntuitorul în Iordan. Şi, botezîndu-Se Iisus, cînd ieşea din apă îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu S-a văzut pogorîndu-Se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri, zicînd: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit. (Matei 3, 14-17).

Iată, deci, marea misiune a Sfîntului Ioan Botezătorul. Aceea de a pregăti lumea pentru Evanghelie, pentru credinţa lui Hristos prin pocăinţă, prin botezul cu apă şi prin mărturisirea păcatelor. Apoi, de a arăta lumii Mielul lui Dumnezeu, de a-L boteza pe Hristos în Iordan şi de a-L arăta oamenilor, mărturisindu-le tuturor taina Preasfintei Treimi.

Sfîntul Ioan Botezătorul este cel dintîi martor de pe pămînt al Preasfintei Treimi. El a mărturisit cel dintîi credinţa într-un singur Dumnezeu, dar închinat în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt.

Vedeţi misiunea şi vrednicia proorocului Ioan? Pe Hristos Maica Domnului L-a născut tainic, în peştera din Betleem, iar Ioan, ca prooroc şi mărturisitor, L-a botezat în Iordan şi L-a arătat lumii întregi strigînd: Iată Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatele lumii! Însă misiunea lui nu s-a terminat la Iordan. După ce a ieşit Domnul la propovăduire, Ioan s-a retras în Galileea, vorbind tuturor despre Mesia că este Hristos şi mustrînd fărădelegile lui Irod care trăia în desfrînare cu Irodiada, soţia fratelui său. Deci nu s-a retras la odihnă marele prooroc, că nu putea să tacă gura celui mai mare om născut din femeie, cum îl mărturiseşte Mîntuitorul. Dimpotrivă, pînă la moarte a învăţat, a mărturisit pe Hristos şi a mustrat păcatul. Căci niciodată nu pot tăcea în faţa păcatelor sfinţii, proorocii, apostolii, episcopii şi păstorii Bisericii lui Hristos. Apoi Irod prinzînd pe Ioan, l-a aruncat în temniţă şi cînd a făcut o petrecere ticăloasă cu jocuri, beţii şi desfrînări, de ziua naşterii sale, i-a tăiat capul la îndemnul soţiei desfrînate. Aşa s-a sfîrşit Sfîntul Ioan Botezătorul ca un martir, pentru adevăr şi dreptate, mustrînd păcatele care ucid sufletele noastre.

Astăzi prăznuim Soborul Sfîntului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul. Pînă aici v-am spus viaţa, misiunea şi puţine din învăţăturile lui. Acum trebuie să vă amintesc că Biserica noastră Ortodoxă are un cult deosebit pentru sfinţi şi, mai ales, pentru Maica Domnului şi Sfîntul Ioan Botezătorul. În calendar avem peste an trei sărbători mari şi patru mai mici, cu cruce neagră, închinate acestui mare prooroc. El este cinstit şi pe pămînt ca cel dintîi, după Sfînta Fecioară Maria, şi în cer stă înaintea Preasfintei Treimi şi se roagă pentru oameni.

În ţara noastră, ca peste tot în ţările creştine, cultul Sfîntului Ioan Botezătorul este destul de mare. Peste tot se întîlnesc biserici şi mînăstiri închinate Sfîntului Ioan. Apoi, în multe familii există copii care îi poartă numele. Că cel mai frumos nume pentru copii este Ioan care înseamnă "plin de har", nume ales din cer pe pămînt de către Arhanghelul Gavriil. Daţi deci copiilor voştri numele Maicii Domnului şi ale Sfîntului Ioan Botezătorul. Nu le puneţi nume străine, neortodoxe, care nu au zi în calendar, ci nume de sfinţi, ca să aibă în cer cine să se roage pentru ei.

Apoi să-l cinstim pe Sfîntul Ioan Botezătorul, cu o viaţă creştinească aleasă, cît mai curată, neîntinată de păcate. Aduceţi-vă mereu aminte de principala lui învăţătură: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor! Să nu uităm că fără pocăinţă nu avem mîntuire. Iată, sîntem la început de an nou. Să făgăduim lui Dumnezeu că de astăzi înainte vom merge la biserică regulat, că ne vom ruga mai mult, că vom face milostenie la săraci, după putere, că vom ierta pe aproapele, că vom părăsi orice patimă care ne ucide sufletul şi că vom face roade vrednice de pocăinţă.

Deci să ne pocăim, adică să ne iubim unii pe alţii, ca fraţi ce sîntem pe pămînt, să ne rugăm mai mult, să părăsim păcatele, prin regulată spovedanie şi să cerem mereu ajutorul Sfîntului Ioan Botezătorul, că are mare îndrăzneală înaintea Preasfintei Treimi.

Aceasta este porunca Sfintei Evanghelii amintită astăzi şi de Sfîntul Ioan Botezătorul. Aceasta este şi chemarea Bisericii, mama noastră duhovnicească. Aceasta este şi urarea noastră acum la început de an nou. Să părăsim păcatele şi să adunăm roade pentru Împărăţia cerurilor, unde nădăjduim să ajungem şi să ne veselim cu toţi sfinţii în veci. Amin.