Marele între sfinţi şi cel dintîi dintre pustnici, Cuviosul Antonie cel Mare era de neam egiptean, născut în anul 251, din părinţi creştini. Rămînînd de tînăr orfan, împreună cu o soră a sa, înţeleptul Antonie nu se îndeletnicea cu nimic din cele lumeşti, ci numai cu gîndirea celor înalte. Dar, auzind odată citindu-se la biserică cuvintele: Toate cîte ai vinde-le şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în cer şi vino de-Mi urmează Mie (Luca 18, 22), s-a aprins cu dragostea spre Dumnezeu şi întorcîndu-se acasă şi-a vîndut o parte din moştenirea sa împărţind-o la săraci, o mică parte a dat-o sorei sale pe care apoi a dus-o la o mînăstire de fecioare, iar el, lăsînd cele lumeşti, s-a retras într-o peşteră, nu departe de satul său, unde se nevoia un bătrîn îmbunătăţit. Acolo a deprins cuviosul primele nevoinţe pustniceşti, acolo a gustat dulceaţa liniştii, acolo a simţit mîngîierea rugăciunii, acolo a biruit întîi duhurile răutăţii.

Dornic de mai aspră nevoinţă, s-a retras apoi mai departe şi s-a sălăşluit într-un mormînt idolesc, unde se ostenea şi mai mult cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea. Şi nu puţine ispite a răbdat viteazul bărbat de la diavol, în locul acela. Năluciri înfricoşate, război trupesc, zgomote de tot felul, iar la urmă a fost cumplit bătut de draci şi de durere a căzut ca un mort.

Dar nu s-a lăsat biruit sfîntul, ci mai degrabă Antonie îi biruia pe diavoli cu numele lui Iisus Hristos, de la care a luat apoi putere asupra duhurilor răutăţii. Şi voind să trăiască cu totul străin de oameni, ca să grăiască numai cu Dumnezeu, s-a dus în partea cea mai de sus a Nilului şi, zidindu-se într-o mică chilie din munte, nu a mai ieşit afară 20 de ani, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu şi luptîndu-se ziua şi noaptea cu nevăzuţii diavoli. Acolo a ajuns Cuviosul Antonie la cea mai înaltă măsură a desăvîrşirii, primind harul facerii de minuni, al dumnezeieştii înţelepciuni şi al înaintevederii. Deci, fiind scos afară de ucenicii săi, a fost îndemnat de ei să le zidească o mînăstire la Faiuma, prin jurul anului 305, care în scurtă vreme s-a umplut de mulţime de călugări.

Din vremea aceea, cuviosul nu mai era singurul pustnic, ci s-a făcut dascăl al pustiei şi tată al călugărilor care umpleau toată pustia aceea, căutînd a urma bunului nevoitor. Dar cine va putea spune nevoinţele cele de taină ale marelui Antonie? Postul cel din toată viaţa, rugăciunea cea neîncetată, grăirea numai cu Dumnezeu, privegherile cele lungi, culcarea pe jos, haina cea de sac? Căci mîncarea sa era numai şase uncii de pîine (o uncie - 33 de grame) muiată în apă şi sare, o dată pe zi, după apusul soarelui, iar de multe ori la două şi la patru zile mînca. Uneori primea şi puţine legume, fără untdelemn. Aşternutul său era o rogojină pusă pe jos, pe care îşi odihnea truditul său trup, doar un ceas, două, pînă la miezul nopţii. Apoi se scula şi cădea la rugăciune, cu mîinile întinse către cer, pînă dimineaţa, cînd răsărea soarele.

Uneori zicea acestea către soare: "Ce să fac cu lumina ta? De ce vii ca să mă nelinişteşti? De ce răsari tu ca să-mi răpeşti lumina cea adevărată?" Căci după Cuviosul Casian "rugăciunea unui călugăr nu este desăvîrşită dacă se va vedea pre sine rugîndu-se." Peste zi Cuviosul Antonie împărţea timpul rugăciunii cu lucrul mîinilor, împletind rogojini din foi de palmier, aşa cum îl învăţase îngerul lui Dumnezeu. Peste trup, Cuviosul era îmbrăcat cu un sac aspru, peste care purta un cojoc închis, după asemănarea Sfîntului Ioan Botezătorul.

Vestea isprăvilor şi a vieţii sale îngereşti a cuprins îndată tot Egiptul, a ajuns în părţile Palestinei şi ale Asiei, a străbătut Imperiul pînă la urechile împăratului Constantin. De aceea, chiar din îndepărtata Romă, mulţi doreau să-l vadă, să-i ceară cuvînt de folos, să se învrednicească de rugăciunea lui şi să-i urmeze vieţii sale celei sfinte. Filosofi, bogaţi, ostaşi, pustnici, eretici, păgîni, toţi căutau să-l vadă pe marele Antonie. Ba şi împăratul a voit să-l cheme odată la Constantinopol. Însă el nu s-a dus, la îndemnul ucenicului său care-i zicea: "De vei merge, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, Ava Antonie." (Patericul egiptean, Alba Iulia, 1993, p. 13).

În puţină vreme, numărul sihaştrilor din jurul Sfîntului Antonie s-a înmulţit, ajungînd la peste 10.000. Ei îşi zideau mînăstiri în toate părţile de sus ale Nilului, unde nu erau locuinţe omeneşti şi se sileau după a lor putere să urmeze vieţii Sfîntului Antonie. Cele mai multe aşezări călugăreşti erau în pustia schetică, sau Schiteia, în părţile localităţilor Memfis, Babilon şi Afrodita. Unii dintre ei trăiau la un loc, formînd comunităţi, alţii trăiau în peşteri izolate, cîte doi-trei, iar alţii se retrăgeau în pustia cea mai aspră, ducînd viaţă ascetică.

Iată cum descrie marele Atanasie petrecerea lor: "Există mînăstiri care sînt, ca şi atîtea alte biserici, pline de oameni care cîntă psalmi, se roagă, citesc, postesc, priveghează, care pun toată nădejdea lor în cele viitoare, uniţi prin legătura dragostei şi care lucrează mai mult pentru întreţinerea săracilor decît a lor. Este o ţară întreagă despărţită de lume şi ai cărei locuitori n-au altă grijă decît să se deprindă în dreptate şi evlavie". (Dicţionar aghiografic, 1898, p.87-88).

Fiecare comunitate avea în mijlocul ei o biserică, unde se adunau în sărbători sau, de obicei, sîmbăta şi duminica, toţi anahoreţii, pustnicii şi sihaştrii, de ascultau Sfînta Liturghie şi primeau Preacuratele Taine. Peste săptămînă, se nevoiau în chiliile lor, în aceeaşi aspră nevoinţă. Existenţa şi-o cîştigau făcînd coşuri de nuiele şi rogojini, pe care apoi le vindeau în cetăţi, şi-şi cumpărau pîine. Puţinele legume le cultivau în jurul chiliilor lor, pe care le mîncau nefierte.

Preoţii bisericilor erau şi superiorii comunităţilor, dar adevă-ratul lor povăţuitor era, desigur, Cuviosul Antonie, care adesea se cobora din munte unde îşi avea chilia şi cerceta pe fraţi, le dădea sfaturi folositoare, apoi iarăşi se ducea la chilia sa.

Iată cîteva din sfaturile pe care Cuviosul le dădea ucenicilor săi: "Precum peştii zăbovind la uscat, mor, aşa şi călugării, zăbovind afară de chilie sau petrecînd cu mirenii..." Şi iarăşi: "De la aproapele este viaţa şi moartea noastră. Că de dobîndeşti pe fratele, pe Dumnezeu dobîndeşti; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim. Nimeni neispitit, nu va putea să intre întru împărăţia cerurilor..." Altădată zicea: "Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pămînt şi suspinînd am zis: oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi am auzit un glas, zicîndu-mi: Smerenia". Mai zice iarăşi: "Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci îl iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica...".

Urînd slava deşartă şi dorind să grăiască mereu numai cu Dumnezeu, Cuviosul Antonie s-a retras în adîncul pustiului, cu doi ucenici ai săi, într-un munte spre Marea Roşie, unde şi-a zidit o mică chilie şi acolo se nevoia, rugîndu-se lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Din vremea aceea, muntele acela se chema "Muntele Cuviosului Antonie". În zadar îl căutau ucenicii săi şi-l rugau să se întoarcă iarăşi la mînăstirile lor, el nu mai voia, ci numai din vreme în vreme trecea pe la toate mînăstirile aşa numite "cele de afară", întărind pe fraţi şi mîngîindu-i. Iar cînd nu putea veni pentru lungimea căii şi arşita soarelui, obişnuia să le trimită epistole pline de multă înţelepciune.

O parte din ucenicii săi, dornici să fie mai aproape de dascălul lor, au întemeiat o altă mînăstire mai sus, pe apa Nilului, unde se nevoiau mulţi călugări, ca la 5000, printre care era şi Cuviosul Macarie. Aici venea mai des marele Antonie şi petrecea cu fraţii. Ba, din rîvna sa cea mare pentru dreapta credinţă, s-a dus Cuviosul şi în Alexandria de două ori, mărturisind credinţa cea adevărată înaintea arienilor, a ereticilor şi-a închinătorilor la idoli. Şi nu puţini, văzînd chipul său cel îngeresc şi minunile ce le făcea cu cei bolnavi, lepădau credinţa cea rea şi se făceau creştini dreptmăritori.

Marele Antonie a văzut cu ochi prooroceşti şi decăderea vieţii monahale din ultimile veacuri. "Va veni timpul - zicea el cu lacrimile în ochi - cînd călugării îşi vor face case măreţe prin oraşe, vor iubi traiul bun şi nu se vor mai deosebi de cei din lume decît prin haine. Cu toate acestea, tot se vor găsi cîţiva care vor păstra duhul stării lor. Cununa lor va fi cu atît mai strălucită, cu cît virtutea lor n-a fost lovită de mulţimea smintelilor".

Simţind că i se apropie sfîrşitul, Cuviosul Antonie a mai cercetat pentru ultima oară mînăstirile întemeiate de el, ucenicilor dîndu-le multe sfaturi cu lacrimi şi sărutarea cea mai de pe urmă. Apoi, suindu-se iar la chilia sa cu cei doi ucenici, Macarie şi Plutin, s-a îmbolnăvit de moarte. După ce a poruncit ucenicilor să-i îngroape trupul în loc de taină, ca să nu-l afle mulţimea ucenicilor, a adăugat şi aceste ultime cuvinte: "Cînd va veni ziua învierii, voi primi acest trup, nestricăcios, din mîna lui Iisus Hristos. Împărţiţi hainele mele, daţi episcopului Atanasie cojocul cu mantaua pe care mă culcam; daţi episcopului Serapion altă piele de oaie şi voi luaţi sacul. Rămîneţi sănătoşi, copiii mei! Antonie se duce, nu mai este cu voi!" Sărutîndu-şi ucenicii, bărbatul doririlor dumnezeieşti şi părintele părinţilor a adormit în Domnul la 17 ianuarie, în anul 356, fiind în vîrstă de 105 ani.

Pînă aici v-am spus pe scurt viaţa Sfîntului Antonie cel Mare. Acum să vă spun cîteva din cele mai alese fapte şi cuvinte de folos ale acestui minunat părinte al monahismului creştin din toată lumea, spre zidirea noastră duhovnicească.

Odată i-au cerut ucenicii lui cuvînt de învăţătură, iar Cuviosul Antonie le-a spus: "Părinţii cei de demult, cînd mergeau în pustie, întîi se vindecau pe sine şi, făcîndu-se doctori aleşi, vindecau pe alţii. Iar noi, ieşind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi, începem a vindeca pe alţii şi, întorcîndu-se boala asupra noastră, se fac cele din urmă mai mari decît cele dintîi şi auzim pe Domnul, zicînd: Doctore, vindecă-te mai întîi pe tine însuţi. (Luca 4, 23).

Altă dată l-a întrebat un ucenic: "Ce trebuie să împlinesc pentru a plăcea lui Dumnezeu?" Iar Cuviosul i-a răspuns: "Păzeşte cele ce-ţi poruncesc: Oriunde vei merge, să ai înaintea ta neîncetat pe Dumnezeu; orice vei face, să ai mărturie din Sfintele Scripturi şi ori în ce loc vei şedea, să nu te muţi degrabă de acolo. Păzeşte aceste trei porunci şi te vei mîntui".

Către Cuviosul Pimen a zis odată Sfîntul Antonie: "Aceasta este lucrarea cea mare a creştinului, ca greşeala sa să o ia asupra lui în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte ispitele pînă la răsuflarea cea mai de pe urmă". În altă zi a spus: "Nimeni dintre creştini nu va putea să intre în Împărăţia cerurilor fără de ispite". Altui bătrîn din muntele Nitriei i-a dat acest frumos cuvînt de mîntuire: "Să nu te nădăjduieşti în dreptatea ta, nici să te mustre conştiinţa vreodată pentru faptele făcute; apoi stăpîneşte-ţi limba şi pîntecele".

Vedeţi, fraţilor, cît de mare preţ pune Sfîntul Antonie pe smerenie? Adică să ne vedem numai păcatele noastre, să nu osîndim pe nimeni, să nu fugim de ispite şi necazuri în viaţă, că fără ele nu ne putem mîntui. Să cerem sfaturi de la părinţii noştri sufleteşti, să ne înfrînăm limba de clevetiri şi de multă vorbire, precum şi pîntecele de lăcomii şi beţii. Să vă amintim şi alte cuvinte de folos de la Sfîntul Antonie.

Odată l-a întrebat cineva: "Care este cea mai mare faptă bună?" Iar Cuviosul a răspuns: "Dreapta socoteală; căci sînt unii care şi-au topit trupul cu postul şi nevoinţa, dar pentru că n-au avut dreaptă socoteală în viaţă, s-au îndepărtat de Dumnezeu". Aici Sfîntul Antonie ne cere să facem toate cu dreaptă raţiune, cu măsură, după sfatul duhovnicului şi după putere.

Pentru iubirea de aproapele spunea Cuviosul acest mare cuvînt: "De aproapele nostru depinde viaţa sau moartea noastră. Că de vom cîştiga sufleteşte pe fratele nostru, îl dobîndim pe Dumnezeu; iar de vom sminti pe fratele nostru, greşim înaintea lui Hristos".

Vedeţi ce mare putere are iubirea aproapelui? Dacă miluim, ajutăm şi sfătuim pe cei din jurul nostru, indiferent dacă ei ne iubesc sau nu, dobîndim pe Dumnezeu, adică mîntuirea. Iar dacă smintim pe oameni, nu miluim pe săraci, osîndim, pîrîm şi nu-i îndemnăm la rugăciune şi la fapte bune, vom da seamă de sufletele lor şi ne pierdem mîntuirea.

Pe călugări îi îndemna Sfîntul Antonie să nu meargă prin lume afară de mare nevoie, zicînd: "Precum peştii care stau pe uscat mor, aşa şi călugării care zăbovesc afară de chilie sau locuiesc cu mirenii slăbesc în tăria liniştii. Deci, trebuie să ne grăbim la chilie, precum peştele la mare, ca nu cumva rămînînd mult afară să uităm păzirea cea dinlăuntru". Altor ucenici le-a spus: "Cel ce se nevoieşte la pustie în linişte, de trei războaie este scutit: de auzire, de vorbire şi de vedere. În schimb este luptat de desfrînare şi lenevire".

Unui călugăr tînăr şi nevoitor, care nu putea răbda ocara şi necinstea, i-a zis Cuviosul: "Eşti asemenea unui oraş care în faţă este împodobit, iar prin partea opusă este furat de tîlhari!"

Un frate i-a zis Sfîntului Antonie: "Roagă-te pentru mine, părinte". Iar Cuviosul i-a răspuns: "Nu te miluiesc nici eu, nici Dumnezeu, dacă nu te vei sili tu singur pentru mîntuire şi nu te vei ruga lui Dumnezeu!". Adică, nu-i deajuns să dăm slujbe ca să se roage alţii pentru noi, ci trebuie ca şi noi să ne ostenim împreună cu cei ce se roagă pentru noi, adică: să postim, să ne rugăm, să trăim în dragoste şi să mergem la biserică dacă vrem să ne mîntuim.

Spunea Cuviosul Antonie ucenicilor săi că "Dumnezeu nu îngăduie ispite grele peste oamenii de acum, ca peste cei de demult", că ştie slăbiciunea noastră că nu putem răbda. Altădată spunea şi acest cuvînt profetic pentru vremurile cele de pe urmă: "Va veni timpul, ca oamenii să înnebunească şi cînd vor vedea pe cineva că nu este ca ei, se vor ridica asupra lui, zicînd că este fără de minte, pentru că nu este asemenea lor".

Odată s-a rugat lui Dumnezeu un sihastru sfînt ca să vadă ceata cuvioşilor părinţi şi, după multă stăruinţă, i-a văzut, dar lipsea Sfîntul Antonie. Atunci a întrebat sihastrul: "Unde este părintele Antonie?" Iar îngerul Domnului i-a răspuns: "Unde este Dumnezeu, acolo este şi Antonie!"

Ajungînd la măsura desăvîrşirii, spunea Sfîntul Antonie: "Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, că Îl iubesc. Că dragostea scoate afară frica". Acelaşi lucru ne învaţă şi ceilalţi Părinţi care zic: "Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, iar dragostea de Dumnezeu este sfîrşitul înţelepciunii". Fericiţi sînt creştinii care iubesc pe Dumnezeu din toată inima şi împlinesc poruncile Lui!

Spunea marele părinte Antonie că s-a rugat multă vreme lui Dumnezeu ca să-i descopere locul drepţilor şi al păcătoşilor. Într-o noapte, pe cînd se ruga, a auzit un glas de sus, zicîndu-i: "Antonie, scoală şi vino!" "Şi ştiind eu pe cine se cade să ascult, am ieşit şi, uitîndu-mă am văzut pe un oarecare uriaş, lung, negru şi urît şi înfricoşat care ajungea pînă la nori, avînd mîinile întinse în văzduh, sub care era un lac asemenea unei mări. Şi am văzut suflete zburînd ca nişte păsări şi cîte treceau de mîinile acelui uriaş se mîntuiau; iar cîte erau lovite de mîinile lui, se opreau şi cădeau în lacul cel de foc. Pentru cei ce zburau, scrîşnea cu dinţii săi, iar pentru cei ce cădeau jos, se bucura. Şi a fost glas către mine, zicîndu-mi: "Înţelege ceea ce vezi. Aceştia care zboară în sus, sînt sufletele drepţilor care nu s-au supus acestui uriaş şi merg în rai. Iar acest uriaş este vrăjmaşul, care apucînd pe cei vinovaţi, îi opreşte şi nu-i lasă să treacă, surpîndu-i în iad, pentru că au urmat voii lui şi au fost stăpîniţi de răutate" (Aceste învăţături sînt luate din Patericul egiptean, 1993, p. 7-15 şi din Vieţile Sfinţilor, Ed. Episcopiei Romanului, luna ianuarie, ed. 1993, p. 275-323).

Adeseori spunea Cuviosul şi aceste sfaturi ucenicilor săi: "Să nu uitaţi niciodată de veşnicie. Gîndiţi-vă în toate dimineţile că poate nu veţi trăi pînă seara. Cugetaţi în toate serile că poate nu veţi ajunge ziua de mîine. Faptele voastre să fie aşa ca şi cum ar fi cele de pe urmă din viaţă...".

Aşa îşi creştea ucenicii Sfîntul Antonie cel Mare, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu pentru ei, hrănindu-i cu învăţăturile sale şi făcîndu-se în toate exemplu vrednic de urmat. Era în toate foarte smerit, blînd şi plin de dragoste pentru oameni. Iar împotriva ereticilor şi a duhurilor rele era aspru şi de temut.

Ucenicii Sfîntului Antonie cel Mare s-au răspîndit din Egipt în toate părţile Imperiului Romano-Bizantin de Răsărit şi de Apus, începînd din secolul al IV-lea. O mare parte dintre ei s-au nevoit pe Valea Nilului şi în Muntele Nitriei. Alţii au trecut peste Marea Roşie în Muntele Sinai. Alţii au ajuns în Ţara Sfîntă şi pe Valea Iordanului. Iar alţii s-au răspîndit în Siria, Asia Mică, Peninsula Balcanică, ajungînd pînă în apusul Europei şi Africa de Nord. Din secolul X monahismul şi-a creat o nouă patrie în Muntele Athos, cea mai mare vatră monahală de astăzi din toată lumea. În secolul XI, odată cu creştinarea ţărilor slave, s-a răspîndit monahismul pînă în centrul, estul şi nordul Europei.

În ţara noastră, primele aşezări monahale au apărut în Dobrogea, la începutul secolului IV. Monahismul s-a răspîndit din sud spre gurile Dunării, la Niculiţel şi Chilia. Apoi au ajuns în Munţii Buzăului, în Banat, la Morisena în secolul X. Iar din secolele XI-XIV au apărut mînăstiri noi ca: Hodoş-Bodrog, Rîmeţ, Tismana, Cozia, Neamţ, Probota şi altele.

În secolele XV-XVI, monahismul în Ţările Române era în culmea înfloririi, cu sute de mînăstiri şi schituri, cu mii de călugări şi sute de cuvioşi sihaştri în păduri şi munţi. În secolele XVII-XVIII, monahismul încă era înfloritor în ţara noastră, fiind susţinut de domni, de boieri şi credincioşi. Ţările Române dădeau mari ajutoare şi la celelalte centre monahale ortodoxe din muntele Athos, Balcani, Ierusalim şi Siria. Mînăstirile noastre, precum şi evlavia şi daniile româneşti erau renumite în tot centrul Europei.

În secolul al XIX-lea monahismul nostru, ca peste tot, începe să decadă. În secolul pe care-l trăim, mînăstirile noastre se reînnoiesc, atît prin lucrările de reparaţii, cît şi prin viaţa duhovnicească, dar a slăbit rîvna, ascultarea, rugăciunea, dragostea şi smerenia care împodobeau sufletele înaintaşilor noştri.

Am spus, pe scurt, cum a ajuns monahismul în ţara noastră şi cum a dăinuit pînă astăzi, datorită în primul rînd evlaviei poporului român ortodox şi ajutorului material dat de domni şi de credincioşi. Trebuie să amintim că în mînăstirile noastre am avut şi călugări cu viaţă sfîntă cum au fost cuvioşii: Leontie de la Rădăuţi, Daniil Sihastrul, Iosif şi Chiriac de la Bisericani, Chiriac de la Tazlău, Sfinţii Partenie şi Rafail de la Agapia, Vasile de la Moldoviţa, Ioan de la Rîşca, Paisie de la Neamţ, Nicodim de la Tismana, Ioan de la Prislop, Ghelasie de la Rîmeţ, Sfîntul Calinic de la Cernica şi ultimul sfînt român, Ioan Iacob de la Iordan († 1960).

Să dăm slavă lui Dumnezeu că ucenicii lui Hristos, care au îmbrăcat cinul monahal, renunţînd la cele pămînteşti după modelul Sfîntului Antonie cel Mare, au existat în ţara noastră de peste 16 secole şi că se menţin cu aceeaşi rîvnă şi evlavie pînă astăzi. La aceste vetre mînăstireşti străbune s-au nevoit multe generaţii de călugări şi cuvioşi, rugători smeriţi ai neamului. Mînăstirile au apărat credinţa ortodoxă curată în ţara noastră. În ele s-au rugat înaintaşii şi părinţii noştri. În ele ne sînt înmormîntaţi sfinţii, cuvioşii şi marii domni apărători de neam şi de credinţă. În sfintele mînăstiri se săvîrşesc zilnic, de multe veacuri, Sfînta Liturghie şi cele Şapte Laude. În ele se mîngîie bunii noştri creştini şi poposesc numeroşi călători din toate colţurile lumii. În ele se slăveşte Dumnezeu şi se laudă sfinţii Lui, mai mult ca oriunde în lume.

Iată pentru ce cinstim sfintele noastre mînăstiri şi de ce aleargă bunii noştri creştini să se roage în ele.

Să-l rugăm pe Sfîntul Antonie cel Mare şi pe toţi sfinţii care sînt în Împărăţia cerurilor să se roage Bunului Dumnezeu ca să sporim în credinţă, în evlavie, în dragoste şi în sfînta rugăciune, virtuţi prin care toţi cei ce-L iubim pe Hristos ne vom putea mîntui. Amin.