Pentru a vorbi mai desluşit despre praznicul Înălţării Sfintei Cruci, la care ne-am învrednicit a ajunge, este bine să începem cu un istoric mai vechi şi să aducem în mijloc mărturii mai de mult, ca să ne putem da seama cînd a început şi cum a ajuns la noi praznicul acesta.

Aţi văzut grîul cînd de-abia îl bate vîntul, cînd este doar de o palmă de la pămînt sau cînd este aproape să dea în spic? Atunci veţi vedea o taină mare. În firul acela de iarbă găseşti toată aşezarea grîului foarte amănunţit, căci foarte mic se arată înăuntru şi spicul şi boabele şi toate celelalte. La fel şi porumbul, cînd abia îi dă spicul şi boabele şi toate celelalte abia se urzesc, păpuşa aceea, care nici măcar mătase nu are, mai tîrziu se va face mare, va face boabe şi-şi va arăta toată frumuseţea ei lăsată de Dumnezeu.

Tot aşa sînt şi cele lăsate în dumnezeieştile Scripturi. Prealuminatele praznice, pe care le vedem astăzi în Biserica Darului, n-au ajuns la noi deodată, desăvîrşite şi preasfinte, cum le vedem astăzi. Ci, ele au fost în Legea Veche abia în faşă, abia încolţite şi în umbră. De aceea este nevoie să vorbim despre umbră, despre faţă şi despre clipa cînd ele de-abia se plămădeau, înainte de Legea Nouă şi chiar de Legea Veche.

Mai înainte de Moise şi de Legea Veche, patriarhul Iacov, închipuind Sfînta Cruce, a binecuvîntat pe fiii lui Iosif, pe Manase şi pe Efraim, în chipul crucii (Facere 48, 13-19). Apoi mai înainte de a muri el, s-a închinat la vîrful toiagului său, adică la lemn, care simboliza Crucea înainte de venirea Legii Noi. În Legea Veche, simbolul crucii cel mai umbros îl vedem mai întîi cînd şerpii veninoşi muşcau cu muşcătură de foc pe evrei în pustiul Sinai, omorînd mulţime nenumărată de oameni. Iar Moise, văzînd că moare atîta popor, s-a rugat lui Dumnezeu pentru ei şi i-a poruncit Dumnezeu: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stîlp. Toţi cei ce vor fi muşcaţi de şerpi, să privească la şarpele de aramă şi aşa se vor vindeca (Numerii 21, 8).

Acesta era simbolul Crucii preaadevărat cu mult înainte de venirea Mîntuitorului, Care trebuia să Se răstignească pe Cruce. Şi a zis Dumnezeu lui Moise: "Vezi, spune că toţi cei muşcaţi, care vor privi la şarpele înălţat să-şi închipuie că viaţa lor este acolo şi vor trăi". Şi le-a spus Moise atunci: "Vezi, Israile, viaţa ta răstignită pe lemn". Şi toţi care priveau la şarpe se vindecau. Că această asemănare simbolică şi tainică a Sfintei Scripturi a închipuit pe Hristos Cel adevărat, Însuşi Mîntuitorul a adeverit-o cînd a spus: Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade să Se înalţe Fiul Omului (Ioan 3, 14-15).

Unde mai vedem taina Crucii şi puterea ei? La Mara, în pustiul Sinai. După ce a tăbărît poporul lui Israel lîngă Marea Roşie, cale de trei zile, a ajuns la o mare care se chema Mara. Atunci poporul şi dobitoacele toate fiind însetate, a strigat, cîrtind către Moise: "Ce să bem?" Că, după cum arată Sfînta Scriptură, apa Marei era amară şi otrăvitoare, iar poporul nu putea să bea cu toată setea ce o avea. Atunci Moise a strigat către Dumnezeu: "Doamne, ce să fac?" Şi i-a zis Dumnezeu: "Ia un lemn şi aruncă-l în apă şi apa se va îndulci!" Şi Moise a făcut întocmai, aruncînd lemnul în apă. Atunci s-a îndulcit apa şi astfel a băut poporul şi dobitoacele cele însetate s-au răcorit (Ieşire 15, 23-25).

Ce simbolizează lemnul aruncat în apă şi cum poate un lemn să îndulcească o apă atît de amară? Lemnul închipuieşte Sfînta Cruce, iar apa cea amară, numită Mara, închipuieşte marea cea amară şi cu multe ispite a acestei vieţi, care se îndulceşte şi se uşurează ori de cîte ori privim la Sfînta Cruce şi cugetăm la patimile lui Hristos. În viaţa aceasta, fraţi creştini, mereu sîntem apăsaţi de întristări şi necazuri. Dar cînd privim la lemnul Crucii lui Hristos şi cînd ne aducem aminte cîte patimi înfricoşătoare a răbdat Hristos pentru noi, se îndulceşte marea amară a vieţii, pentru că ne gîndim că noi nu am răbdat nimic pentru dragostea lui Hristos.

Iată şi alte simboluri ale Crucii înainte de Hristos. Moise se lupta în pustie cu madiamiţii, cu amaleciţii şi cu alte popoare care se aflau acolo. Cînd amaleciţii biruiau pe israeliteni, Moise se ruga lui Dumnezeu, ridicînd braţele în sus, închipuind semnul Sfintei Cruci. Cînd Moise ridica mîinile în sus, Israel biruia pe Amalec, iar cînd le cobora, Amalec biruia. Văzînd preoţii Aaron şi Or că Moise nu mai putea ţine mîinile în sus în semnul Crucii multă vreme, pentru ca să nu biruiască Amalec, au pus o lespede sub picioarele lui Moise, ca să-l ridice mai sus, iar Aaron şi Or îi sprijineau mîinile şi astfel îl ţineau în semnul Sfintei Cruci, pînă a biruit poporul lui Israel pe Amalec definitiv (Ieşire 17, 8-13). Toate acestea sînt simboluri ale Crucii din Legea Veche.

Ce este Crucea lui Hristos? Ce trebuie să înţelegem prin Sfînta Cruce? Taina cea mare a Crucii este ascunsă în taina mîntuirii neamului omenesc, care s-a pregătit chiar de la întemeierea lumii. Crucea lui Hristos este cel dintîi altar de jertfă al Bisericii creştine pentru că pe dînsa S-a jertfit Mîntuitorul lumii şi a sfinţit-o cu preascump Sîngele Său, iar pe noi ne-a răscumpărat din robia păcatului. Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola către Evrei: El - Hristos - a intrat o dată pentru totdeauna în Sfînta Sfintelor, nu cu sînge de ţap şi de viţei, ci cu însuşi Sîngele Său şi a dobîndit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sîngele ţapilor şi al taurilor şi cenuşa junincilor, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea trupului, cu atît mai mult Sîngele lui Hristos, care prin Duhul cel veşnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu (Evrei 9, 12-14).

Crucea este arma cu care Mîntuitorul lumii a biruit pe diavolul. Zic duşmanii Crucii, că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi Crucea "fiindcă este măciucă care a omorît pe Hristos!" Blestemată este părerea acelora. Sfînta Scriptură ne arată că David a tăiat capul lui Goliat cu o sabie. Pe aceasta o socotea poporul sfîntă şi era ţinută în Sfînta Sfintelor, învelită într-un veşmînt lîngă efod, pentru că cu dînsa a învins David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Cu atît mai mult această biruitoare armă a lui Hristos cu care s-a biruit satana şi puterea întunericului, trebuie păstrată de creştini la loc de cinste cu toată sfinţenia, pentru că prin Cruce a fost biruit Goliat cel nevăzut, adică diavolul.

În alt loc spune iarăşi Sfîntul Apostol Pavel: Cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Cu Sfînta Cruce sfinţim toate: cu ea binecuvîntăm, cu ea ne apărăm de cel rău, cu ea biruim pe diavoli, izgonim duhurile necurate din oameni, vindecăm pe cei bolnavi. Crucea este steagul Bisericii lui Hristos şi armă biruitoare, de temut vrăjmaşilor Lui, pentru că are în sine "puterea lui Dumnezeu", iar nu o putere oarecare.

Ce este încă Crucea lui Hristos? Este pecetea Dumnezeului Celui viu. Auzim pe proorocul Iezechiel ce spune, că a venit mînia Domnului peste Ierusalim "pentru fărădelegile şi răutăţile poporului". Şi Iezechiel a văzut o vedenie cu un înger al Domnului care striga cu mare glas: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera "tau" care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe robii lui Dumnezeu Cel viu. Şi cînd va veni sabia Domnului va cruţa pe toţi cei însemnaţi pe frunţile lor. Deci, cînd a venit mînia Domnului, a lovit pe toţi de la tînăr pînă la bătrîn şi numai cei însemnaţi pe frunte de îngerul Domnului au fost scutiţi de primejdie şi de moartea sabiei, după porunca îngerului care zicea: ...să nu vă atingeţi de nici un om care are pe frunte semnul "+" (Iezechiel 9, 4-6).

Dar aceasta a fost în Legea Veche. Avem încă mărturii mai puternice în Legea Nouă. Sfîntul Ioan Evanghelistul, după ce arată descoperirile cele mari despre sfîrşitul lumii, despre taina întrupării lui Dumnezeu Cuvîntul, spune: Am văzut un alt înger care se ridica de la răsăritul Soarelui şi avea pecetea Dumnezeului Celui viu. Îngerul a strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pămîntul şi marea, zicînd: Nu vătămaţi pămîntul, nici marea, nici copacii, pînă ce nu vom pecetlui, pe frunţile lor, pe robii Dumnezeului nostru (Apocalipsa 7, 2-3).

Pînă acum am văzut că Sfînta Cruce este altar, este armă şi pecete a Dumnezeului Celui viu. Dar Crucea lui Hristos mai este pricinuitoarea înălţării şi a preaînălţării lui Hristos. Crucea este pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus Hristos mai presus decît tot numele. În epistola sa către Filipeni, Sfîntul Apostol Pavel spune că pentru dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, ascultător făcîndu-Se pînă la moarte, şi încă moarte de cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 8-10).

Vedeţi, fraţilor, cîtă cinste îi aduce lui Hristos Crucea? Că L-a preaînălţat Dumnezeu Părintele pe Dumnezeu-Cuvîntul, pentru că a răbdat moarte de ocară, şi mai ales moarte de cruce şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpînia şi începătoria şi domnia.

Crucea lui Hristos este steagul şi "semnul Fiului Omului". este stema şi steagul de biruinţă al lui Hristos, care va străluci mai înainte de sfîrşitul lumii, nu numai pe pămînt ci şi pe norii cerului, cum spune evanghelistul Matei: Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului (Matei 24, 30). Deci, iată cît de mari taine s-au lucrat prin Cruce. S-a lucrat mîntuirea neamului omenesc, căci a zis proorocul Isaia: Înălţaţi un steag peste neamuri (Isaia 62, 10). Vedeţi, acest steag dinainte de Hristos este Sfînta Cruce, care înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă şi Care rămîne în veac Domn şi Stăpîn în cer şi pe pămînt (Matei 24, 30). Iată deci cîteva simboluri şi mărturii privitoare la Cruce, atît din Vechiul, cît şi din Noul Testament.

Să arătăm cum a luat naştere praznicul Înălţării Sfintei Cruci. În anul 313 Sfîntul Constantin cel Mare a biruit pe Maxenţiu şi a fost proclamat împărat al Imperiului roman de Apus, cu capitala la Roma. În anul 323 acelaşi mare împărat creştin a biruit şi pe împăratul păgîn de răsărit, Liciniu, şi se proclamă împărat al întregului imperiu latin, cu capitala la Constantinopol.

Primind botezul creştin de la Sfîntul Silvestru episcopul Romei împreună cu mama sa Elena, Sfîntul Constantin cel Mare avea dorinţă fierbinte să afle Mormîntul lui Hristos la Ierusalim şi Crucea pe care a fost răstignit Domnul pentru mîntuirea lumii. Căci după anul 71, Ierusalimul fiind ocupat de romani, Mormîntul Domnului şi toate locurile sfinte din Ierusalim au fost profanate şi acoperite cu pămînt ca să nu se mai închine creştinii aici. Tot atunci au fost ascunse într-o peşteră din apropiere şi Crucea lui Hristos, împreună cu celelalte două cruci pe care au fost răstigniţi cei doi tîlhari.

Astfel, Sfîntul împărat Constantin a trimis la Ierusalim pe mama sa - Sfînta Elena - să afle Mormîntul Domnului şi lemnul Sfintei Cruci, prin care s-a săvîrşit taina mîntuirii neamului omenesc. Deci, mult ostenindu-se Sfînta Elena cu patriarhul Ierusalimului Macarie, au aflat Sfîntul Mormînt şi locul Golgotei, acoperite de pămînt şi de gunoaie, dar Sfînta Cruce nu puteau s-o afle nicăieri. Atunci, auzind ea că un iudeu bătrîn, numit Chiriac, ştia locul unde fusese ascunsă Crucea lui Hristos, îndată l-a chemat şi au aflat într-o peşteră din apropiere trei cruci acoperite cu pămînt; dar erau nedumeriţi care este Crucea Domnului.

Tocmai atunci duceau pe acolo un mort la groapă. Atunci a poruncit Sfînta Elena să atingă pe rînd cele trei cruci de mort şi la care va învia mortul, aceea este Crucea lui Hristos cea dătătoare de viaţă. Astfel, cînd au atins de sicriu a treia cruce, îndată a înviat mortul şi a început a se închina lemnului celui sfînt. Apoi au făcut procesiune cu Sfînta Cruce pe uliţele Ierusalimului cu mulţime de credincioşi, lăudînd pe Dumnezeu pentru această minune. La urmă s-au urcat pe Golgota şi patriarhul Macarie a înălţat Sfînta Cruce ca s-o vadă tot poporul şi toţi cei din faţă s-au închinat ei, strigînd: "Doamne miluieşte!"

În amintirea acestei zile, Biserica Ortodoxă prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci în fiecare an la 14 septembrie, numărînd-o între cele douăsprezece praznice împărăteşti.

În cuvintele Sfintei Scripturi înţelesul Crucii este tîlcuit în mai multe feluri, dar în linii generale în două şi anume: un înţeles duhovnicesc şi unul material. În sens duhovnicesc prin Cruce înţelegem toată suferinţa şi patima cea preaînfricoşată a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că El a purtat pentru mîntuirea noastră crucea suferinţei pînă la moarte şi chiar moartea pe cruce. În acest sens se înţeleg şi cuvintele Mîntuitorului din Evanghelie care zice: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze (Marcu 8, 34). Crucea materială este chiar Crucea aceea pe care a dus-o Mîntuitorul în spate. Aţi auzit cum zice Evanghelia de astăzi: Ducîndu-şi Crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţînii, care evreieşte se zice Golgota, unde L-au răstignit (Ioan 19, 17-18). Mai zice Evanghelia de astăzi: Stătea lîngă crucea lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena (Ioan 19, 25). Cînd zice că "stăteau lîngă crucea Lui" să ştim că tot despre crucea de lemn se vorbeşte.

Dar de ce Mîntuitorul, în drum spre Golgota pe calea durerii, a îngăduit unui om cu numele Simon Cirineanul să ducă Crucea lui o bucată de drum? A îngăduit pentru că la patima Sa, Hristos nu a pătimit ca Dumnezeu, ci numai ca Om. Dar dacă ar fi voit, Hristos putea să ducă tot pămîntul pînă la Golgota. Dar atunci El pătimea ca Om pentru păcatele oamenilor, iar ca om avea nevoie să fie ajutat. Cine mergea cu Crucea în spate atunci? Cine o ţinea? Cine era însetat şi rănit? Cine o purta? Firea omenească a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Deci ca om El slăbise din putere şi avea nevoie de ajutorul altui om ca să-I ducă mai departe Crucea. Aşa spun şi Sfinţii Părinţi că şi noi trebuie să fim ajutaţi uneori de fraţii noştri în necazuri şi în scîrbe, ca să putem duce crucea suferinţei pînă la uşa mormîntului. Dar Crucea Mîntuitorului, pe care a dus-o Simon Cirineanul în spate şi pe lîngă care stătea Maica Domnului împreună cu celelalte femei mironosiţe, este Crucea cea materială, Crucea propriu-zisă, cea din materie. Mare greşeală fac toţi acei care deşi îşi zic "creştini", nu cinstesc Crucea lui Hristos. Ei primesc Crucea numai ca simbol tainic, deci numai crucea spirituală, iar pe cea materială nu o recunosc. Îndoit este omul, avînd o parte văzută şi una nevăzută, fiind alcătuit din trup şi suflet (I Corinteni 6, 20), îndoită este, deci, şi crucea. Una materială, pe care o purtăm la piept şi cu care ne însemnăm pe frunte; iar alta spirituală, în suflet, adică hotărîrea de a răbda cu dragoste toate necazurile, pentru a putea împlini poruncile lui Hristos.

Fraţii mei, să vorbim şi în alt înţeles despre Sfînta Cruce. În viaţa noastră pămîntească, fiecare trebuie să-şi ducă o cruce, crucea pe care i-a rînduit-o Dumnezeu, cum ar fi: crucea celor căsătoriţi, crucea monahilor, crucea fecioriei, a celor bolnavi, a văduvelor, a ostaşilor şi altele. Căci toţi trebuie să ducă o cruce pentru dragostea lui Hristos, ca să se poată mîntui. În "Urmarea lui Hristos" se spune: "Omule, dacă te numeşti următor al lui Hristos, nu se poate să nu mergi pe calea Lui, căci altfel nu te poţi mîntui". Hristos ne-a arătat calea împărătească ce duce la cer prin suferinţă, căci fără cruce nu este mîntuire. Fără minte este cel ce crede că se poate mîntui fără suferinţă, fără răbdare şi fără bărbăţie mare de cuget în toate împrejurările vieţii.

Cei căsătoriţi au crucea lor de a naşte şi creşte copii, de a munci şi a se osteni, de a asculta de Sfînta Biserică, de a face milostenie, de a cîştiga cu trudă şi osteneală existenţa lor şi a copiilor lor. Cei feciorelnici şi monahii au altă cruce mai frumoasă decît a celor căsătoriţi, cum ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel la întîia epistolă către Corinteni, capitolul 7. Cei necăsătoriţi duc o cruce mai grea, căci duc război cu firea. Că ce este monahul? "Este silă necontenită a firii şi tăierea voiei pînă la moarte" (Sfîntul Ioan Scărarul, Filocalia IX, Cuv. 4).

Monahul este om de jertfă. El se jertfeşte pururea pentru dragostea lui Iisus Hristos, renunţînd la toate plăcerile lumii şi ale trupului. Neîncetat se smereşte, posteşte, priveghează se osteneşte şi plînge. Mintea lui nu poate să fie niciodată fără de grijă pe acest pămînt, căci se luptă cu duhurile răutăţii. Deci, monahul are o cruce, într-o anumită privinţă mai grea, pentru că mai cinstită este fecioria decît nunta, după cum a înţeles Apostolul Pavel, care zice: Cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face! (I Corinteni 7, 38), arătînd astfel că mai bună este curăţenia şi fecioria cea desăvîrşită a trupului şi a sufletului (I Corinteni 7, 25-40). Deci, crucea celor din feciorie este mai grea, dar mai mare plată vor avea în ceruri.

Grea este şi crucea celor bolnavi. Bolnavului i se pare noaptea un an; nici mîncarea nu-i mîncare şi nici bucuria vieţii nu o simte. Fericit este cel ce poate răbda boala ca Iov, căci acela va lua mare plată. Crucea celui din boală îl smereşte pe el, atît cu sufletul cît şi cu trupul. De la cel bolnav nu cere Dumnezeu nici post, nici metanii, ci numai două lucruri îi cere, aşa cum spune Sfîntul Efrem Sirul: "De la omul bolnav două lucruri cere Dumnezeu: rugăciunea şi mulţumirea, adică să se roage lui Dumnezeu necontenit pînă la ultima suflare şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pînă la sfîrşitul vieţii pentru boala sau crucea care i-a dat-o, şi va avea cunună de mucenic". Căci aşa au răbdat sfinţii martiri, sfinţii pustnici, creştinii cei buni, ca şi cei bolnavi, care au avut credinţă tare în Hristos Dumnezeul nostru.

Să ştiţi, iubiţi fraţi, că pe pămînt nimeni din cei botezaţi în numele Preasfintei Treimi, nu se poate mîntui fără cruce. Se spune în Urmarea lui Hristos: "Omule, dacă vrei să lepezi o cruce, nenumărate alte cruci vor veni asupra ta!" Cine îşi duce crucea cu mulţumire şi cu dragoste pentru Mîntuitorul şi este mulţumit cînd este certat de Dumnezeu cu pagube, cu necazuri şi ocară, cu foamete şi sete, cu boală şi întristare, acela este următor al lui Hristos. Fiecare să-şi ducă cu bucurie crucea sa, aducîndu-şi aminte că Crucea lui Hristos a fost de mii de ori mai mare şi mai grea decît a lui, fiindcă El a răbdat pentru toată lumea, fiind cu totul fără de păcat.

Încheiem predica de astăzi cu cîteva sfaturi: Cînd faceţi cruce, să o faceţi drept pe feţele voastre, ca să nu rîdă vrăjmaşul de noi, ci să fugă de semnul care simbolizează Sfînta Treime. Duceţi degetele împreunate mai întîi la frunte, în numele Tatălui; apoi la piept, în numele Fiului, Care S-a coborît din cer pentru mîntuirea noastră; apoi la umărul drept şi cel stîng, prin care se leagă dragostea lui Dumnezeu de om şi de mîntuirea noastră. Căci prin Duhul Sfînt ţinem legătura cu Dumnezeu, Părintele, cu Fiul şi Duhul Sfînt. Acestea ne învaţă Sfîntul Ioan Gură de Aur în cuvîntul "Despre Sfînta Cruce". Apoi sînteţi datori să aveţi toţi Sfînta Cruce în casele voastre, iar cînd plecaţi la drum şi cînd vă întoarceţi acasă însemnaţi-vă cu semnul Sfintei Cruci cu evlavie, rostind această scurtă rugăciune: Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim! Toate să le începem cu rugăciune şi cu Sfînta Cruce. Nu uitaţi să împodobiţi crucile şi mormintele celor răposaţi ai noştri din cimitire. Păcat de moarte săvîrşesc cei ce necinstesc Crucea lui Hristos şi mai ales o înjură.

Deci toţi care vrem să ne mîntuim, trebuie să ducem cu dragoste şi cu bucurie crucea noastră, dată de Dumnezeu spre mîntuire. Apoi să fim adevăraţi închinători ai Crucii lui Hristos, atît a celei văzute, cît şi a celei nevăzute, pentru că omul şi Crucea au două sensuri. Deci, crucea spirituală înseamnă să răbdăm toate necazurile pentru împărăţia cerurilor, iar crucea materială este aceea pe care o facem noi din aur, din argint, din lemn, din vopsele şi din orice materie. Dar să nu uităm ce zice Sfîntul Ioan Damaschin în Dogmatica sa: "Măcar din aur sau din pietre scumpe de ar fi făcută crucea, după chipul ei, anatema celui ce s-ar închina la acea materie". Deci, trebuie să ştiţi că noi nu ne închinăm materiei din care este făcută crucea, ci ne închinăm semnului Fiului Omului pe care-l reprezintă.

Domnul Dumnezeu şi Preacurata Lui Maică şi puterea Sfintei Cruci să ne ajute nouă păcătoşilor să ne ducem cu dragoste crucea, fie la piept, fie în mîinile noastre şi în toate faptele noastre şi să ne închinăm Crucii lui Hristos cu evlavie, căci este semn şi armă de apărare şi steag de la Dumnezeu lăsat pentru creştini pe pămînt. Iar crucea spirituală să o avem pururea în minte şi în inimă, adică să fim gata a suferi toate necazurile şi încercările acestei vieţi trecătoare pentru mîntuirea sufletelor noastre, ca să fim adevăraţi următori ai lui Hristos şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor. Amin.