În Duminica de astăzi, după înălţarea Sfintei Cruci s-a citit Evanghelia de la Marcu, capitolul 8, versetele 34-38. Aici Mîntuitorul ne învaţă cum trebuie să ne ducem crucea vieţii şi ce să facem să mîntuim sufletele noastre. Prima condiţie obligatorie pentru mîntuire, pentru a începe o viaţă de pocăinţă este "lepădarea de sine", adică lepădarea de egoism, numit şi "iubirea de sine". Pentru a înţelege ce grea este această patimă, cît şi felul cum putem scăpa de ea, pentru a ne mîntui sufletul, vom vorbi astăzi despre această patimă, care stă ca o caracatiţă cu multe capete în inima noastră.

Cea mai grea şi mai subţire dintre toate patimile care robesc firea omenească este iubirea de sine. Această cumplită patimă şi prea greu de vindecat, este cu anevoie de cunoscut de mintea noastră, şi cu mult mai anevoie de biruit, decît alte patimi, deoarece ne stăpîneşte pe noi prin tot felul de patimi care izvorăsc din ea. Acest lucru ştiindu-L, ziditorul nostru Dumnezeu, că prea mult sîntem robiţi de ea, ne sfătuieşte pe toţi care voim a-L urma, "să ne lepădăm de sine", zicînd: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie, (Marcu 8, 34).

Toţi marii teologi şi dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii lui Hristos arată că iubirea de sine este maică, rădăcină şi izvorul tuturor patimilor şi păcatelor şi aproape nu este om să nu fie biruit de ea. Dar nu este bine ca cel căzut în groapă, să stea acolo tăcînd şi să nu strige la alţii ce merg pe cale, spre a se feri de prăpastia în care a căzut el. Acestea socotindu-le, m-am gîndit că din cele ce am înţeles, deşi nu le-am cîştigat prin lucrare, să arăt după putere, cît de puţin, răutatea iubirii de sine şi a fiicelor ei blestemate. Oamenii cei mai noi numesc această patimă "egoism", alţii "folosinţă de sine", alţii "iubire de sine", iar marele filosof al Ortodoxiei, Sfîntul Maxim Mărturisitorul, numeşte iubirea de sine "iubire nesocotită faţă de trup" (Filocalia II, Capete pentru dragoste).

El, ca şi alţi Sfinţi Părinţi, arată că această patimă este: "maică şi rădăcină a tuturor relelor". Iar Sfîntul Isihie Sinaitul zice: "Nu este venin mai tare ca veninul aspidei şi al vasiliscului şi nu este păcat mai mare ca păcatul iubirii de sine" (Filocalia IV, Cap. 100, pag. 9). La fel şi Sfîntul Efrem Sirul o numeşte "născătoarea răutăţilor şi rădăcina tuturor relelor şi a patimilor". (Cuvînt pentru faptele bune şi patimile cele sufleteşti, Tom. III, Mînăstirea Neamţ, 1823, pag. 495).

Prima fiică născută din iubirea de sine sau egoism este mila de sine, spune Sfîntul Teofan Zăvorîtul. Această fiică ne învaţă a ne fi milă de noi, fără de măsură. Ea ne zice prin gînd: "Vezi ce faci; ai grijă de tine şi nu te osteni prea mult, cu post prea aspru, cu priveghere prea lungă, cu metanii prea multe. Nu te lăsa defăimat şi ocărît de alţii, ca să nu rîdă de tine, ci răzbună-te pe ei şi te apără, că nu se cuvine să rabzi toate ca să nu slăbeşti sau să te îmbolnăveşti. Nu da milostenie multă ca să nu sărăceşti şi să nu ai nici tu mai pe urmă ce să mănînci sau cu ce să te îmbraci".

Şi altele de acest fel ne îndeamnă această patimă, sfătuindu-ne în tot felul să ne fie milă de noi şi de trupul nostru. Sfîntul Maxim Mărturisitorul spune că "patima iubirii de sine insuflă monahului gîndul să-şi miluiască trupul său şi să îndrăgească bucatele peste măsură, atrăgîndu-l puţin cîte puţin, să cadă în prăpastia iubirii de plăceri; iar mireanului îi insuflă, ca grija de trup să o facă spre poftă" (Filocalia II, pag. 68).

A doua fiică a iubirii de sine este cruţarea de sine, spune Cuviosul Teofan Zăvorîtul. Şi aceasta, ca şi sora ei cea pomenită mai sus, ne învaţă mereu prin gînd, zicînd: "Omule, cruţă-te pe tine, nu te chinui peste putere, nu răbda durere, sete, foame, osteneală, necazuri, defăimări, ocări, lipsă, sărăcie şi altele de acest fel, că te îmbolnăveşti; ci dormi mai mult, mănîncă mai bine, bea, plimbă-te, odineşte-te, distrează-te; nu-ţi cheltui banii şi averea ta cu săracii, ci fă economie la toate, cruţă-ţi averea, păstrează-ţi sănătatea şi tinereţea, că doar mai ai de trăit. Vei face mai tîrziu, la bătrîneţe, aceste osteneli şi fapte bune, iar acum cruţă-te pe tine, că mai ai de trăit!"

Cruţarea de sine fără dreaptă socoteală, cînd este vorba să lucrăm fapta bună, este atît de primejdioasă, rea şi înşelătoare, încît din cauza acestei patimi Însuşi Mîntuitorul l-a numit pe marele Apostol Petru, "satană". Pentru ce îl numeşte aşa? Pentru cruţarea de sine. Într-o zi a început Iisus să arate ucenicilor Săi, că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrîni, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, iar a treia zi să învieze. Atunci Petru, luîndu-L la o parte, a început a I se împotrivi, zicînd: Fie-Ţi milă de Tine, Doamne, să nu Ţi se întîmple Ţie aceasta! Iar El, întorcîndu-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Matei 16, 22-23).

Iată, dar, cum pe cel mai rîvnitor şi mai fierbinte în credinţă decît toţi ucenicii Săi, Mîntuitorul îl numeşte "satană", numai pentru că îl îndemna la cruţarea de sine, spre a nu merge să sufere şi să moară pentru mîntuirea neamului omenesc.

Această blestemată patimă a cruţării de sine, strigă mereu în mintea noastră, ca şi Petru altădată: "Cruţă-te pe tine, omule; să nu-ţi fie ţie una ca aceasta, ca să suferi dureri, foame, sete, ocări, bătăi, defăimări sau moarte sau altă osteneală pentru lucrarea faptelor bune!" Cît de fericit este acel suflet, care, văzîndu-se sfătuit în taină de acest gînd al cruţării de sine, îi va zice ca Mîntuitorul oarecînd lui Petru: "Du-te înapoia mea, satano, că aceste sfaturi tainice ale tale nu sînt de la Dumnezeu, ci de la diavolul, ca să mă cruţ pe mine şi să-mi pierd mîntuirea". Aşa împotrivindu-se bunul creştin, se va sili a merge neabătut şi cu bună înţelegere pe calea lucrării faptelor bune, cu ochii mereu ridicaţi spre cer, spre Hristos, Care îl cheamă şi îl întăreşte în nevoinţă.

Altă patimă care izvorăşte din iubirea de sine este îndreptăţirea de sine, care ne zice nouă cam aşa: "Vezi, omule, tu ai dreptul să te cruţi pe tine, să dormi mai mult, să mănînci mîncăruri mai bune, să bei şi vin, să nu te mai osteneşti atît de mult, că eşti bătrîn şi bolnav şi te-ai ostenit destul în tinereţe. Tu ai dreptul să fii băgat în seamă, să fii lăudat şi cinstit că ai atîta şcoală şi eşti printre cei dintîi din sat, în societate şi la biserică. Deci, apără-ţi onoarea şi nu lăsa să te defăimeze toţi, să te ocărască şi să-ţi strice numele tău cel bun". Aşadar, această patimă ne sfătuieşte în toate să ne îndreptăm pe noi în cugetul nostru şi oricît am fi de puţin învinuiţi, să ne apărăm şi să nu răbdăm nici o învinuire de la nimeni.

Un alt vlăstar rău al iubirii de sine este mulţumirea de sine, după acelaşi sfînt, Teofan Zăvorîtul. Această patimă a mulţumirii de sine, ca şi maica ei cea blestemată, egoismul, este foarte sensibilă şi cu anevoie de cunoscut, fiind mai rea ca cea de mai sus, întrucît ne împiedică în mod direct de la răbdarea şi stăruinţa în lucrarea faptelor bune. Mulţumirea de sine cu mare viclenie ne amăgeşte pe noi şi face ca sufletul nostru să fie sătul de fapte bune şi aşa îndeamnă pe fariseul nostru cel dinăuntru să înceapă a striga prin gînd la noi: Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne (Luca 18, 11), că tot am şi eu ceva fapte bune. Am făcut atîtea şi atîtea osteneli, am făcut atîtea milostenii, merg regulat la biserică, postesc şi mă împărtăşesc în cele patru posturi, am casă frumoasă, am copii buni şi am cinste în societate. Iar pe călugări îi îndeamnă să zică: "Mulţumesc Ţie, Doamne, că am atîţia ani de ascultare în mînăstire, că am făcut atîtea metanii şi rugăciuni, apoi mi-am păzit fecioria, am răbdat atîtea necazuri, am păzit sărăcia de bună voie şi am păzit făgăduinţa vieţii călugăreşti!" Acestea toate le zice în mintea creştinilor şi monahilor patima mulţumirii de sine. Aşa, prin aceste cugete de mîndrie şi mulţumire de sine, satana închide în nelucrare de fapte bune, sufletul nostru şi nu-l lasă să sporească în dorire şi rîvnă pentru Hristos, pentru desăvîrşire.

Iată cum şi această patimă ne face să nu mai flămînzim, nici să mai însetăm vreodată după dreptatea faptelor bune (Matei 5, 6). Şi aşa ne face să ne lenevim, să amorţim sufleteşte şi să stăm pe loc din alergarea noastră spre Hristos, prin nelucrarea faptelor bune. Sfinţii Părinţi, însă, zic că cel ce se opreşte din lucrarea faptelor bune, este la fel cu cel ce se întoarce înapoi (Filocalia II, p.155).

Altă fiică cumplită a iubirii de sine este lauda de sine. Aceasta este şi mai rea ca cele de mai sus, căci ea nu numai că ne împiedică din lucrarea faptelor bune şi din calea sporirii duhovniceşti, dar ne îndeamnă a ne lăuda singuri, ca prin mîndrie să pierdem cele făcute pînă atunci. Această răutate ne face să uităm că nimic nu este al nostru pe pămînt, după cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel: Ce ai, omule, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit? (I Corinteni 4, 7; Iacob 1, 17; II Petru 1, 3).

O altă ramură a iubirii de sine este trîmbiţarea de sine. Despre aceasta, a zis unul din Sfinţii Părinţi că "nevoinţa care se trîmbiţează pe sine este goală şi nu preţuieşte nimic". Această patimă ne îndeamnă nu numai a ne lăuda cu isprăvile noastre, dar, ce este mai rău, a le trîmbiţa şi a le vesti, la mulţi ca prin aceasta să adunăm laudă din gura oamenilor şi să pierdem toată osteneala faptelor bune.

Alt vlăstar care izvorăşte din iubirea de sine este şi plăcerea de sine. Aceasta ne face pe noi să ne mulţumim cu starea în care ne aflăm şi ne orbeşte foarte mult a nu cunoaşte mulţimea fără de număr a păcatelor noastre sufleteşti şi trupeşti. Aceasta este o amăgire de sine (Galateni 6, 3) şi îşi are rădăcina ei în îndreptarea de sine.

Altă răutate care izvorăşte din iubirea de sine, este nălucirea de sine. Prin această patimă diavolul ne aruncă în mîndrie şi ne învaţă a năluci, că sîntem ceva între oameni, că ştim mai mult decît alţii, că merităm ranguri, cinste şi daruri şi mereu ni se pare că se vorbeşte de noi. Dacă nu punem înainte păcatele noastre şi dacă nu ne socotim pe noi "praf şi cenuşă" (Iov 30, 19) şi viermi stricăcioşi pe pămînt (Psalm 21, 6), această patimă va creşte în noi, amăgindu-ne cu visuri, cu vedenii şi năluciri diavoleşti, ca să ne piardă desăvîrşit prin slavă deşartă şi mîndrie.

O altă odraslă a iubirii de sine este închipuirea de sine. Cînd stăpîneşte această patimă mintea noastră, începem a închipui lucruri mari despre noi şi a zice: "Cum sînt eu, nu sînt alţii, căci nu sînt mulţi ca mine. Ce ştiu eu, nu ştiu mulţi, ce pot eu, nu poate oricine" şi altele. Această patimă, închipuirea de sine, ne ţine pe noi înşelaţi pururea, spre a nu ne trezi şi a ne plînge păcatele şi răutăţile noastre. Aceasta ne face pe noi cucernici la arătare (II Timotei 3, 5; Tit 1, 16) şi nu ne lasă pe noi a ne cunoaşte că sîntem în toată vremea izvor de păcate şi de nedreptate.

Altă fiică a iubirii de sine este preţuirea de sine, care ne şopteşte, zicînd: "Tu, omule, ai valoare mare pe care nu o au mulţi. Ar fi trebuit să fii apreciat după valoare ta mai mult şi să nu fii trecut cu vederea ca un om de rînd!" Pe această patimă, ca şi pe toate surorile ei, le strică cu totul cel care fuge de slavă şi cinste omenească şi cugetă la slava cea veşnică şi nemuritoare a veacului viitor, stăruind cît mai mult în sfînta rugăciune făcută din inimă, cum ne învaţă Sfîntul Isaac Sirul în Filocalia X (Cuvîntul 21).

Alt vlăstar al iubirii de sine este înălţarea de sine. Şi aceasta ne îndeamnă a ne înălţa cu mintea şi cu inima noastră, pentru cine ştie ce isprăvi făcute de noi ca bune şi ne face să dorim laudă de la oameni şi să urîm smerenia şi ocara lui Hristos (Romani 15, 3; Filipeni 2, 3). Aceasta altoieşte în noi încîntarea de sine prin care ne încîntăm cu mintea şi cugetul nostru că sîntem cineva în societate şi că alţii ar sta mai jos decît noi. De aici ajungem la înfumurarea de sine care ne face să umblăm cu capul prin nori, să stăm la distanţă de cei pe care îi socotim inferiori nouă. Aceasta ne face să dispreţuim pe cei smeriţi şi să ne încredem în virtuţile şi calităţile noastre, ca oarecînd fariseul din Evanghelie (Luca 18, 10-12).

O altă răutate care izvorăşte din iubirea de sine este îngîmfarea de sine. Ea ne îndeamnă a ne îngîmfa şi a ne socoti vrednici de laudă, de admiraţie şi de cinste de la oameni. Din ea se naşte semeţia de sine. Aceasta ne face semeţi, trufaşi, obraznici şi fără de sfială în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Acesteia îi urmează încrederea în sine. Pe aceasta dacă nu o vom smeri şi nu o vom izgoni de la noi, ne aşteaptă prăbuşirea, după cuvîntul: Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii (Pilde 16, 18).

Una din fiicele principale ale iubirii de sine este şi nesimţirea de sine sau împietrirea inimii. Pe aceasta o numea Sfîntul Ioan Scărarul "moartea minţii şi omorîrea sufletului, mai înainte de moartea trupului" (Filocalia IX, Cuvîntul 18). Nesimţirea omoară în noi toate cele trei părţi ale sufletului, adică mintea, inima şi voinţa. Mintea se întunecă, nu mai poate cugeta la Dumnezeu, la cele sfinte, la moarte, la păcatele proprii. Inima se face tare ca piatra, nu mai poate plînge pentru păcate, nu se mai mişcă la rugăciune, nu se mai deschide pentru Hristos, nu mai vibrează la Sfînta Liturghie sau cînd primeşte Sfintele Taine. Toate le face din obicei, cu plictiseală, de ochii oamenilor. La fel slăbeşte şi voinţa celui fără simţire duhovnicească. Nu-l mai îndeamnă la rugăciune şi la pocăinţă. Dar şi conştiinţa celui împietrit doarme, nu-l mai mustră pentru păcate, nu se mai teme de ceasul morţii, este pasivă şi indiferentă pentru toate.

Vai nouă de ne va birui şi stăpîni o asemenea patimă! Vai nouă să pierdem rîvna rugăciunii, căinţa inimii pentru păcate şi mustrarea conştiinţei! Cine ne va mai trezi la rugăciune? Cine ne va mai îmboldi cînd greşim şi cine ne va da lacrimi ochilor şi suspine inimii noastre împietrite?

Astăzi este Duminica după înălţarea Sfintei Cruci. De aceea am vorbit astăzi despre iubirea de sine, căci pentru a urma lui Hristos, El cere mai întîi să ne lepădăm de sine, adică de "eul", de egoismul, de mîndria noastră proprie, să ne lepădăm de toate ale noastre. Aceasta este prima treaptă de pocăinţă a creştinului.

A doua treaptă o spune iarăşi Iisus Hristos: "să-şi ia - fiecare - crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Adică să ne ridicăm pe umeri crucea vieţii proprii, care ne-a rînduit-o Dumnezeu, căsnicia sau călugăria, grija pentru copii, lipsa, boala, ocara, bătrîneţea, tot ce ne dă El şi, în linişte şi răbdare, să mergem pe urmele lui Hristos. Adică să mergem regulat la biserică, să iubim pe toţi oamenii, chiar dacă ei ne urăsc; să miluim pe cei din suferinţă, să ne rugăm, să răbdăm toate, să ne spovedim regulat şi să facem voia Lui.

Apoi spune Mîntuitorul: "Că cine va voi să-şi scape sufletul, îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa" (Marcu 8, 35). Cine dintre oameni refuză jertfa pentru Hristos? Cine caută să trăiască bine pe pămînt şi să-şi cruţe sufletul şi viaţa de necazuri, decît egoistul care este puţin credincios şi iubitor de sine. De aceea cel ce vrea să dobîndească lumea aceasta, o pierde pe cealaltă, căci îşi pierde sufletul în osînda veşnică. În schimb creştinul bun care se jertfeşte pentru Dumnezeu, pentru copii săi, pentru binele şi folosul altora, acela îşi va mîntui sufletul, dobîndind viaţă veşnică. Că ce-i foloseşte omului să cîştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? (Marcu 8, 36), zice Domnul. Cum va putea cel rău, desfrînat şi beţiv, fără pocăinţă să-şi mîntuiască sufletul? În schimb, cel ce se leapădă de sine, de patimile sale prin spovedanie şi îndreptare, acela este sigur de mîntuire.

A treia treaptă duhovnicească pe care trebuie să urce creştinul este datoria de a mărturisi în viaţă pe Hristos prin faptele sale, prin exemplul personal şi prin cuvînt de sfătuire. Cine Îl mărturiseşte astfel pe Hristos, se va mîntui. Iar cel ce se ruşinează în viaţă de rugăciune, de Biserică, de Evanghelie, de milostenie la săraci, de mărturisirea credinţei, se va osîndi.

Iată pe scurt, fraţi creştini, explicarea Evangheliei de astăzi. Iată calea mîntuirii noastre! Să lepădăm iubirea de sine şi tot păcatul din inimile noastre, să ne jertfim cu toată dăruirea pe Crucea iubirii de Dumnezeu şi de aproapele, să renunţăm la noi pentru copii, pentru săraci, pentru folosul şi mîntuirea altora şi atunci, unde va fi Hristos, unde vor fi ucenicii şi prietenii lui Hristos, acolo vom fi şi noi, în vecii vecilor. Amin.