Marele Apostol Pavel ne învaţă pe noi că Legea a avut numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1). Într-adevăr, multe închipuiri umbroase despre cele ce aveau să se săvîrşească în Legea Darului, se găsesc scrise în dumnezeiasca Scriptură.

În cele ce urmează, vom arăta cîteva din aceste simboluri şi preînchipuiri care s-au referit la Crucea lui Hristos şi vom începe cu cele mai vechi mărturii despre acestea. Astfel cel mai vechi simbol din Sfînta Scriptură care a închipuit crucea lui Hristos este "pomul vieţii care a fost sădit în rai de Dumnezeu" (Facere 2, 9). Precum prin lemn a venit moartea (Facere 3, 1-24), tot aşa, prin lemn, adică prin cruce, la plinirea vremii, trebuia să se dăruiască viaţă şi înviere neamului omenesc, spune Sfîntul Ioan Damaschin în Dogmatica sa. Patriarhul Iacob, cel dintîi, a închipuit semnul Sfintei Cruci, cînd s-a închinat la vîrful toiagului lui Aaron (Facere 47, 31). Apoi, a doua oară, a închipuit Sfînta Cruce, cînd a binecuvîntat pe fiii lui Iosif cu mîinile încrucişate (Facere 48, 14). Alt simbol: Moise a lovit marea cu toiagul în chipul crucii şi a salvat pe Israel, iar pe faraon l-a înecat (Ieşire 14, 16, 29).

Moise a întins mîinile la rugăciune în chipul Crucii şi a biruit pe Amalec (Ieşire 17, 8-13). Prin lemn a îndulcit Moise apa cea amară de la Mara (Ieşire 15, 25). Dumnezeiescul Părinte Grigorie de Nîssa, tîlcuind îndulcirea apei de la Mara prin lemn, zicea: "Lemnul acesta, în sens spiritual, arată că celui ce părăseşte plăcerile Egiptului în care fusese rob Israel pînă ce a trecut marea, i se pare la început grea şi fără de gust această petrecere, deoarece se simte despărţit de plăcerile trupului şi ale lumii. Dar dacă lemnul se aruncă în apă, adică dacă cineva primeşte făgăduinţa tainei învierii - taină care îşi are începutul în Cruce - atunci simţul lui este mîngîiat de toată dulceaţa şi plăcerea şi astfel viaţa virtuoasă la el devine mai dulce şi mai dorită, fiind hrănită cu nădejdea bunurilor viitoare" (Comentar la viaţa lui Moise, ms.cap.2).

Dar să continuăm cu simbolurile Crucii din Sfînta Scriptură. Toiagul lui Aaron, care era de lemn, face cunoscută vrednicia preoţiei (Numerii 17, 2-8). Şarpele de aramă mort, care închipuia pe Hristos, a fost înălţat pe lemn în chipul Crucii şi cei muşcaţi de şerpi în pustiul Sinai erau izbăviţi de moarte (Numerii 21, 8-9). La fel şi creştinii care privesc spre Sfînta Cruce scapă de muşcătura şerpilor otrăvitori, adică de ispitele diavolilor, căci, precum şarpele a fost înălţat pe lemn în pustiul Sinai şi a salvat pe evrei de moarte, tot aşa a fost răstignit pe lemn Hristos într-un trup al păcatului, El Care nu ştia de păcat, şi a mîntuit neamul omenesc. Altă dată, Moise, ca un prooroc ce era, a strigat către popor: "Priviţi viaţa voastră atîrnată pe lemn, în faţa ochilor voştri". Aici el profeţea despre Hristos, Viaţa lumii, răstignit pe lemnul Crucii.

Pînă aici am amintit unele din cele prea multe preînchipuiri ale Crucii lui Hristos din Vechiul Testament. Acum să îndreptăm cuvîntul nostru spre învăţătura Sfintei Evanghelii ce s-a citit astăzi şi să auzim cuvîntul care ne arată mai luminat decît toate închipuirile amintite mai sus despre puterea Sfintei Cruci şi despre răstignirea lui Hristos pe lemn, prin care s-a lucrat taina mîntuirii neamului omenesc.

Zice Domnul: Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului, ca tot cel ce crede întru El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 14-15).

Sfîntul Efrem Sirul, arătînd luminat despre şarpele de aramă care închipuia răstignirea Domnului pe lemn, tălmăceşte astfel acest verset: "Moise proorocul, cînd a păcătuit poporul, i-a poruncit să răstignească şarpele, adică păcatul să-l piardă. El nu a făcut şarpele deşert, ci vărsat şi întreg, ca să ne arate nouă că sîntem datori ca desăvîrşit să ne întoarcem de la răutate... şi cu întregul să ne pocăim de păcatele noastre".

Apoi continuă Sfîntul Efrem: "Dar pentru ce cu şerpi s-a pedepsit poporul? Pentru că pe înţelegerea şi socoteala strămoşilor, adică a lui Adam şi a Evei, o luase asupra lor. Aceia, pentru mîncarea rodului celui oprit, au călcat porunca, iar aceştia, pentru bucate şi pentru mîncări au cîrtit. A grăi rele pentru cineva cînd nu este de faţă, cîrtire şi clevetire este. Pentru aceasta şi psalmistul a zis: Şi au cîrtit în corturile lor şi n-au ascultat glasul Domnului (Psalm 105, 25). Drept aceea şi în rai, ceea ce s-a făcut prin şarpe, cîrtire era. A zis şi proorocul Maleahi către Israel, că au clevetit asupra lui Hristos. Iar ei au zis: Întru ce am clevetit asupra Lui? (Maleahi 3, 13). Deci, oare nu pentru acelaşi păcat făcut în rai s-au supus evreii sub pedeapsa şerpilor, ca să se înveţe că balaurul cel ce s-a făcut pricinuitor al morţii lui Adam şi pe dînşii i-au omorît prin cîrtire? Pentru aceasta au spînzurat şarpele pe lemn, ca şi pe lemn arătîndu-l, să-i plece pe ei şi să-i încredinţeze cu asemănarea, iar celor ce vor lua aminte să se mîntuiască... Că pocăinţa şi pustia le-au făcut casă a lui Dumnezeu; că poporul cel ce a păcătuit, prin pocăinţă, s-a făcut adunare de biserică. Atunci, şi nevrînd, iudeii se închinau Crucii.

Şi iarăşi zice acest sfînt părinte Efrem: "O, păgînătatea iudeilor... că şarpelui i se închină, iar de la Hristos se întorc! O, nebunie şi ieşire din minte a lor, că de frica şarpelui cinstesc Crucea, iar lui Hristos Celui răstignit nu se închină. O, ticăloasă aşezare, că la răutate se fac cucernici, iar cu buna credinţă se luptă şi bat război". Acestora, adică iudeilor, mai înainte le arată Dumnezeu prin şarpe, mustrînd păgînătatea lor, că se vor închina mai mult balaurului decît lui Hristos. Dumnezeu l-a răstignit pe şarpe, ca să arate că răutatea este moartă înaintea ascultătorilor de Dumnezeu. Zice Domnul: Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului. Înălţare numeşte pe Cruce, căci S-a smerit pe Sine, ascultător făcîndu-Se pînă la moartea şi încă moarte pe Cruce; Dumnezeu L-a înălţat pe El şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus Hristos tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt. (Filipeni 2, 8-10). Înălţare se numeşte Crucea, însemnînd şi înălţarea lui Hristos la cer. Aşa ne învaţă Sfîntul Efrem Sirul în "Cuvînt pentru pocăinţă" din cartea a 3-a.

Vedeţi, fraţilor, din cuvîntul acestui sfînt părinte, cîte taine se ascundeau mai înainte în răstignirea şarpelui de aramă, pe care Moise, cu porunca lui Dumnezeu, l-a făcut şi l-a spînzurat pe lemn în pustie, spre a izbăvi de moarte pe poporul cel muşcat de şerpi, ca pedeapsă pentru păcatul cîrtirii împotriva lui Dumnezeu? Şarpele de aramă era mai înainte închipuirea lui Hristos, care S-a răstignit pe lemn ca să izbăvească tot neamul omenesc muşcat de şarpele cel nevăzut, satana, prin otrava neascultării şi a păcatului, a cărui plată, după învăţătura marelui Apostol Pavel, este moartea (Romani 6, 23).

Deci sîntem datori şi noi creştinii, care sîntem muşcaţi prin păcat de şarpele cel gînditor, diavolul, să ne întoarcem din toată inima la Dumnezeu prin spovedanie şi pocăinţă, şi să privim neîncetat cu ochii minţii noastre, la Hristos Cel răstignit pentru noi, Care ne-a răscumpărat din robia diavolului şi a morţii, cu Sîngele Său (Matei 20, 28; Marcu 10, 45).

În cuvîntul vorbit pînă aici, aţi înţeles că prin Crucea şi răstignirea Domnului, noi scăpăm din robia diavolului şi din moartea păcatului, numai dacă ne întoarcem de la păcat, dacă ne mărturisim curat la duhovnicul nostru şi ne facem canonul hotărît de el, după rînduiala canonică a Bisericii lui Hristos. De asemenea, cred că aţi înţeles din Sfînta Evanghelie şi din cele arătate mai sus, că pogorîrea lui Dumnezeu Cuvîntul pe pămînt şi toată suferinţa Lui, ca om, pînă la Cruce şi moarte de bunăvoie s-a făcut asupra neamului omenesc numai din dragostea şi milostivirea cea fără margini, faţă de neamul omenesc. Pe acest mare şi netăgăduit adevăr, îl arată Evanghelia de astăzi, care zice: Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

Auzind noi, păcătoşii, cît de mult a iubit Dumnezeu lumea, să ne aducem aminte şi de cuvintele marelui Apostol şi Evanghelist Ioan, care zice că Dumnezeu este dragoste (I Ioan 4, 8, 16). Cine a silit pe Dumnezeu Cel nemărginit în putere să vină la noi? Oare nu însăşi dragostea Lui? Cine L-a făcut pe El să sufere atîtea chinuri de bună voie pentru noi? Oare nu dragostea şi mila Lui nemăsurată? Cine L-a îndemnat pe El să rabde pentru mîntuirea neamului omenesc pînă la moarte, şi încă moartea pe cruce? (Filipeni 2, 8). Oare nu dragostea şi îndurarea Lui cea fără de margini? Vai de noi, cei păcătoşi şi nerecunoscători! Cîtă orbire este în noi! Căci, văzînd atîta ocean de dragoste şi de milă faţă de noi, prin care am fost răscumpăraţi cu preascump Sîngele lui Hristos Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu, noi rămînem în păcatele şi întunericul fărădelegilor noastre.

Oare ce trebuia să mai facă Dumnezeu pentru a noastră mîntuire şi nu a făcut? Oare nu El ne-a făcut pe noi? Oare nu El ne-a dat nouă suflet şi viaţă? Oare nu El a pus sub stăpînirea omului toate cele zidite de El pe pămînt? (Facere 2, 15). Oare nu ne hrăneşte El cu toate cele spre nevoie vieţii noastre pe pămînt? Oare nu El stăpîneşte vremile şi anii? (Matei 24, 36; Marcu 13, 32). Oare nu El are dragoste şi milă de toate popoarele pămîntului şi rînduieşte bună prefacerea văzduhurilor, spre folosul celor ce trăiesc pe pămînt? Oare nu El a făcut cele patru anotimpuri şi toate cele frumoase ale pămîntului, primăvara şi vara, toamna şi iarna, care se schimbă la vreme cu porunca Lui? Oare nu El a făcut luminătorii cei mari, soarele spre stăpînirea zilei, luna şi stelele spre stăpînirea nopţii? (Psalm 148, 3-6). Şi apoi, ce avem noi ce nu am primit de la Dînsul?

Şi dacă atîtea feluri de bunătăţi şi însăşi fiinţa noastră o avem de la El, apoi cine nu va cunoaşte că Dumnezeu este dragoste şi din negrăita Sa dragoste şi milă faţă de oameni a trimis din cer pe Fiul Său Cel Unul Născut ca să Se facă asemenea nouă, afară de păcat, şi să ne răscumpere cu scump Sîngele Său? O, fraţilor, mare datorie avem să iubim pe Hristos, să-I urmăm lui Hristos, să purtăm în noi pe Hristos, să-L mărturisim cu fapta şi cuvîntul şi să purtăm şi noi crucea lui Hristos.

Să ne gîndim că viaţa lumii şi a omului pe pămînt se duce prin cruce şi nu este mîntuire fără cruce, nici pentru lume, nici pentru fiecare dintre noi... Crucea a fost simbolizată tainic încă din rai prin pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Crucea a fost purtată de Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, sfinţind-o cu scumpul Său Sînge şi făcînd-o armă a creştinilor şi steag al biruinţelor Bisericii creştine. Crucea, în sens duhovnicesc, au dus-o toţi sfinţii şi înaintaşii noştri, răbdînd toate necazurile vieţii şi chiar moartea pentru dragostea lui Hristos. Iar în chip văzut creştinii au purtat crucea în inimile şi în casele lor, alături de sfintele icoane. Au aşezat-o pe biserici, au ţinut-o cu mare credinţă în mîinile lor, s-au închinat cu ea, s-au apărat de nevăzuţii vrăjmaşi, iar în ceasul morţii şi-au pus-o pe piept şi la căpătîi în cimitir.

Sfînta Cruce se va arăta pe cer şi la sfîrşitul lumii, chiar în ceasul venirii Domnului, înconjurată de slavă şi negrăită lumină, cum spune Sfîntul Evanghelist Matei: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi slavă multă (Matei 24, 30). Dar de ce vor plînge toate neamurile, cînd vor vedea Sfînta Cruce pe cer? Vor plînge păgînii şi necredincioşii, pentru că n-au crezut în Hristos şi în Cruce. Ba încă au chinuit şi au ucis pe creştini pentru Evanghelie şi Cruce. Apoi vor plînge şi creştinii care s-au lepădat de Sfînta Cruce, cum sînt sectanţii şi cu ei vor plînge şi creştinii noştri care înjură Crucea şi se ruşinează să o poarte şi să se închine la ea, făcînd-o drept pe feţele lor.

Spune Duhul Sfînt prin gura proorocului David: Ce voi răsplăti Domnului pentru toate cîte mi-a dat mie? (Psalm 115, 3). Cum vom putea mulţumi lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, pentru toate darurile şi bunătăţile care ni le-a dat, pentru mila şi dragostea cea negrăită care ne-a arătat-o spre a noastră mîntuire? Cum am putea noi mulţumi Domnului îndeajuns pentru viaţă, pentru suflet, pentru Sfînta Evanghelie care ne-a lăsat-o, pentru jertfa Sa de pe Cruce şi pentru toate harurile mîntuirii? Dar Duhul Sfînt ne dă un răspuns hotărît la această întrebare, zicînd: Paharul mîntuirii voi lua şi numele Domnului voi chema! (Psalm 115, 4).

Paharul mîntuirii nu este altul decît acela pe care L-a primit Domnul de la Tatăl, adică paharul suferinţei şi al jertfei totale pentru mîntuirea sufletelor noastre şi a întregii lumi. Fără acest pahar, fără jertfă şi suferinţă, Dumnezeu n-a voit să mîntuiască lumea altfel. Fără suferinţă şi fără cruce în viaţă nu este mîntuire. Ştiţi cum se ruga Iisus Hristos către Tatăl în Ghetsimani, în noaptea patimilor: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti (Matei 26, 39). Şi n-a trecut de la Hristos paharul suferinţei şi al morţii, căci aşa trebuia să pătimească Hristos şi a treia zi să învieze pentru noi păcătoşii. Fără moarte, nu este înviere. Fără cruce, fără durere pe pămînt, nu este iertare, nu sînt sfinţi, nici bucuria mîntuirii în cer pentru noi toţi. Cîţi dintre noi nu am vrea să ne mîntuim fără osteneală şi ispite, adică în odihnă, sănătate şi îndestulare. Dar aceasta nu se poate. Cîţi dintre creştini nu ar vrea să-şi schimbe crucea vieţii cu alta mai uşoară. Dar nici asta nu se poate, căci fiecare îşi duce crucea pe care şi-a ales-o şi pe care i-a rînduit-o Dumnezeu.

Sîntem creştini şi prin Botez purtăm în noi harul şi numele lui Hristos. Sîntem fiii lui Dumnezeu după har şi urmaşii lui Hristos, să ducem şi noi cu răbdare, cu nădejde şi bucurie crucea vieţii noastre, privind neîncetat cu ochii inimii spre Hristos, Care S-a răstignit şi a înviat pentru noi. Să nu uităm de Golgota. Să nu uităm datoriile noastre de creştini. Adică, păstrarea dreptei credinţe, buna creştere a copiilor, rugăciunea, smerenia, iubirea şi împăcarea cu toţi. Celelalte toate sînt trecătoare.

Suferinţa lui Hristos a fost de cîteva zile, iar Învierea este veşnică. Aşa şi necazurile noastre sînt de puţină vreme aici pe pămînt, unde "nu avem cetate stătătoare", dar fericirea noastră va fi veşnică, dincolo, cu Hristos.

Iar cînd crucea vieţii şi necazurile ne apasă prea greu, să ne rugăm mai mult, să ne spovedim sincer de păcate, să mergem regulat la biserică, să citim cărţi sfinte, mai ales Sfînta Scriptură şi Vieţile Sfinţilor, să facem milă cu aproapele şi să privim spre Crucea lui Hristos Cel răstignit. Atunci ispitele şi necazurile ni se vor potoli, iar lumina învierii, a credinţei şi a speranţei ne va călăuzi paşii spre izvoarele vieţii veşnice, spre Iisus Hristos Cel înviat. Amin.