Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Predică la Duminica a XV-a după Rusalii
( Despre dragostea de Dumnezeu și de aproapele )

Versiune fara diacritice | Predici la duminici

În aceste două porunci se cuprind toată Legea și proorocii (Matei 22, 40)

Iubiți credincioși,

În Sfînta și dumnezeiasca Evanghelie de azi, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a arătat legiuitorului care L-a întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, că, toată Legea și Proorocii se cuprind în dragostea de Dumnezeu și cea de aproapele. Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul arată că Dumnezeu este dragoste și cel ce rămîne în dragoste, rămîne în Dumnezeu și Dumnezeu rămîne în el (I Ioan 4, 16).

Marele Apostol Pavel, vasul alegerii și gura lui Hristos, arătînd că dragostea dumnezeiască este cea mai mare virtute, zice: Și acum rămîn acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Corinteni 13, 13). În alt loc al Sfintei Scripturi, auzim: Dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 10; Galateni 5, 14), și legătura desăvîrșirii (Coloseni 3, 14). De-ar avea cineva toate darurile și toate faptele bune, fără dragostea dumnezeiască nu are nimic bun și nimic nu folosește fără iubirea de Dumnezeu (I Corinteni 13, 1-4).

Deci, înțelegînd cît de mare este comoara cea neprețuită a dragostei de Dumnezeu, în cele ce urmează vom vorbi cîte ceva despre această preasfîntă virtute. Mai întîi, să punem o întrebare: prin ce virtuți cîștigă omul dragostea de Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu mărturii de la Sfinții Părinți, care zic: "Toate virtuțile ajută mintea omului să cîștige dragostea dumnezeiască, dar mai mult decît toate, rugăciunea cea curată, căci prin aceasta, mintea, zburînd către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sînt" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, op. cit. p. 39). La fel învață și dumnezeiescul părinte Isaac Sirul care zice: "Dragostea se naște din rugăciune".

Dar trebuie să știm că alta este dragostea de Dumnezeu ce se cîștigă prin rugăciunea cea curată, și alta este dragostea de Dumnezeu, ca energie necreată și ca dar de sus.

Acest lucru îl arată Sfîntul Diadoh al Foticeii, zicînd: "Alta este dragostea sufletului și alta este aceea ce vine în el de la Duhul Sfînt. Dragostea dintîi este moderată și pusă în mișcare de voința noastră, atunci cînd vrem; de aceea este și răpită ușor de duhurile cele necurate, cînd nu ținem cu tărie la hotărîrea noastră. Cealaltă, așa de mult aprinde sufletul de dragostea către Dumnezeu, încît toate părțile lui se lipesc de dulceața cea negrăită și infinită, căci mintea umplîndu-se atunci de lucrarea duhovnicească, se face ca un izvor din care țîșnește dragostea și bucuria" (Pr. D. Stăniloae, Teologia morală, vol. 3, 1981, p. 256). Așadar, trebuie să înțelegem că în dragostea naturală este activ și omul. Însă mai presus de această treaptă se află cea în care lucrează dragostea lui Dumnezeu prin rugăciune curată și prin energie necreată dumnezeiască, ca dar al lui Dumnezeu.

Dar să ne punem o întrebare: prin ce cunoaște omul că a ajuns la dragostea de Dumnezeu? La aceasta vă răspundem tot cu mărturii din Sfînta Scriptură și de la Sfinții Părinți. Iată ce avem a zice. Creștinul care a dobîndit această preafericită și neprețuită virtute a dragostei de Dumnezeu, mai întîi are îndelungă răbdare, nu pizmuiește, nu se semețește, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se întărîtă, nu gîndește răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă (I Corinteni 13, 4-7).

Cel care are dragoste dumnezeiască în inima lui, se poate cunoaște și după faptul că ajută altora în nevoile lor (II Corinteni 8, 24; Evrei 6, 10; 13, 16); ajută pe săraci (Levitic 25, 35; Iov 31, 19-20; Isaia 58, 7; Iezechil 18, 7; Matei 25, 35-36; I Ioan 3, 17); ajută pe bolnavi și străini (Matei 25, 36; Iacob 1, 27); face bine tuturor (I Tesaloniceni 5, 15); mîngîie pe cei necăjiți și întristați (II Corinteni 1, 4); iartă pe cei ce l-au necăjit (Luca 17, 4; Efeseni 4, 32; I Corinteni 13, 1-3) și se roagă lui Dumnezeu pentru binele altora și pentru iertarea celor ce îi fac rău (II Corinteni 9, 14; Iacob 5, 16); se jertfește pe sine pentru alții și chiar pentru cei ce nu-l iubesc (II Corinteni 12, 15; I Tesaloniceni 2, 8; II Timotei 2, 10; I Ioan 3, 16).

Acestea și altele de acest fel sînt semnele omului care s-a învrednicit a dobîndi dragostea pentru Dumnezeu, după mărturia Sfintei Scripturi. Dar să zicem ceva în această privință și din mărturiile Sfinților Părinți. Iată ce zice Sfîntul Maxim Mărturisitorul despre cel ce are dragoste: "Cel ce iubește pe Dumnezeu, nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuși, deși nu are plăcere de patimile încă necurățite ale aproapelui". Sfîntul Ioan Scărarul zice: "Dragostea de Dumnezeu îl face pe om să nu mai simtă nici plăcere de mîncare sau chiar să nu mai poftească a mînca; căci precum apa hrănește rădăcinile de sub pămînt ale plantei, așa hrănește focul ceresc al dragostei de Dumnezeu, sufletele celor ce au dragostea Lui" (Filocalia IX, Cuv. XXX). Iarăși Sfîntul Maxim Mărturisitorul zice: "Cel ce are mintea sa pironită în dragostea de Dumnezeu, disprețuiește toate cele văzute și însuși trupul său, ca pe ceva străin" (Filocalia IX, Suta I-a).

Deci, frații mei, dacă Sfînta Scriptură și Sfinții Părinți ne arată că dragostea nu face rău aproapelui (Romani 13, 10) și ne învață să iubim pe aproapele ca pe noi înșine (Matei 5, 43-44), apoi acel ce pizmuiește pe fratele și se întristează de binele și de sporirea lui și se silește a defăima numele cel bun al fratelui său, îi întinde curse spre a-l vătăma, se va dovedi pe sine că este străin de dragostea lui Dumnezeu și vinovat de osînda cea veșnică!

Preabunul nostru Mîntuitor ne-a zis: Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvîntați pe cei ce vă blestemă (Matei 5, 44). Oare de ce ne-a poruncit El aceasta? Iată de ce! Ca să ne elibereze de ură, de întristare, de mînie și de ținerea de minte a răului. Apoi ca să ne învrednicească pe noi de cea mai mare avuție care este dragostea desăvîrșită. Căci este cu neputință să o aibă pe aceasta, cel ce nu iubește pe toți oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubește pe toți oamenii la fel și vrea ca toți să se mîntuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Să ne aducem aminte că mai întîi ne-a iubit cu desăvîrșită dragoste Domnul și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care pe Cruce fiind răstignit, S-a rugat Tatălui ceresc pentru iertarea celor ce Îl răstigniseră, zicînd: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). La fel întîiul mucenic, apostol și arhidiacon Ștefan, nu și-a dat duhul pînă nu s-a rugat pentru cei ce îi sfărîmau capul cu pietre. Căci, urmînd pilda Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pentru care pătimea a zis: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicînd acestea, a adormit (Fapte 7, 60).

Această dumnezeiească dragoste a arătat-o și marele prooroc Moise cînd poporul lui Israel a greșit înaintea lui Dumnezeu, închinîndu-se vițelului de aur. Căci voind Preadreptul Dumnezeu să piardă tot poporul, Moise a zis către Dumnezeu: Și acum, de vrei să le ierți lor păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, șterge-mă și pe mine din cartea Ta în care m-ai scris! (Ieșire 32, 32).

Aceeași dragoste dumnezeiască purta în sufletul său și marele apostol al lui Hristos, Pavel, care răbdînd atîtea bătăi și prigoane de la iudei, le dorea mîntuirea, încît voia să fie despărțit de Hristos, numai ei să fie mîntuiți, căci iată ce zice: Adevăr zic vouă în Hristos, nu mint, martor fiindu-mi conștiința mea în Duhul Sfînt, că mare îmi este întristarea și necurmată durerea inimii. Căci aș fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru frații mei cei de un neam cu mine după trup, care sînt israeliții (Romani 9, 1-4).

Iubiți credincioși,

Dragostea de aproapele este a doua poruncă, asemenea cu cea dintîi, fiindcă se naște din ea și este nedespărțită de aceea. Că cel ce iubește pe Dumnezeu, după hotarele poruncii celei dintîi, acela de nevoie iubește și pe aproapele său. Dar să ne întrebăm, cum trebuie să folosim dragostea de Dumnezeu și cea de aproapele, spre a nu greși înaintea Lui? La această întrebare mai întîi noi trebuie să știm că dragostea de Dumnezeu nu are hotar, după cum nici Dumnezeu Cel iubit nu are hotar sau măsură.

Dragostea de aproapele, însă, trebuie să aibă măsură, căci dacă vom iubi pe aproapele fără măsura cuvenită, ne poate despărți de dragostea lui Dumnezeu și ne poate aduce mare pagubă. De aceea trebuie să iubim pe aproapele numai în măsura în care nu ne depărtează de dragostea lui Dumnezeu, care zice: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău... (Matei 22, 37). Iar pentru dragostea către aproapele spune: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți (Matei 22, 37), adică pe cît porți grijă și te sîrguiești pentru tine, pe atît poartă grijă și te silește și pentru aproapele tău. De exemplu, dacă noi avem o rudenie tată, mamă, soră, frate sau prieten, care ne-ar îndemna să facem un păcat mare sau să călcăm legea lui Dumnezeu, și am asculta de unul ca acesta făcînd fărădelege înaintea lui Dumnezeu, atunci vom primi osîndă veșnică, pentru că am iubit pe tată sau pe mamă, rudenie sau prieten mai mult decît pe Dumnezeu. De aceea nu mai putem fi ucenici ai lui Hristos și ne facem vinovați de gheena focului, după cum a zis Domnul (Matei 18, 8-9).

În continuare vă reamintesc o istorioară adevărată despre nemăsurata dragoste de Dumnezeu a Sfîntului Ignatie Teoforul, adică purtătorul de Dumnezeu, pentru care a fost mîncat de lei, la Roma.

Pe vremea împărăției lui Traian, a fost patriarh al Antiohiei Sfîntul Ignatie, pe care sfînta noastră Biserică Ortodoxă îl prăznuiește la 20 decembrie, cu cîteva zile înainte de Nașterea lui Hristos. Acest preafericit patriarh era copil pe vremea cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos umbla pe pămînt și a fost luat de Mîntuitorul în preasfintele Sale brațe, pe care arătîndu-l poporului, a zis: De nu vă veți întoarce și de nu veți fi ca pruncii, nu veți intra întru Împărăția Cerurilor. Apoi a zis: Cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primește (Matei 18, 3-5). De aceea i se zicea Sfîntului Ignatie "purtător de Dumnezeu", fiindcă a fost purtat de Domnul în brațele Sale.

Acest mare mucenic a fost ucenicul Sfîntului Ioan Evanghelistul, a cărui viață a urmat trăind în feciorie și viață sfîntă, purtînd neîncetat în inima sa pe Hristos și pururea mărturisindu-L oamenilor.

Pe acest sfînt l-a întrebat împăratul Traian: "Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?" El a răspuns: "Tot cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său este purtător de Dumnezeu". Apoi l-a întrebat: "Tu porți în tine pe Hristosul tău?" Sfîntul a răspuns: "Cu adevărat Îl port". După ce împăratul l-a amenințat cu moartea și l-a chinuit să se lepede de Hristos și să se închine la idoli, văzîndu-l tare ca diamantul în mărturisirea dreptei credințe, l-a condamnat la moarte, trimițîndu-l la Roma legat în lanțuri, sub paza a zece ostași aspri, care l-au chinuit mult pe drum. Ajungînd acolo, a fost legat și dat spre mîncare leilor, într-o zi de sărbătoare, în fața unei mari mulțimi de oameni.

Creștinii de la Roma s-au întristat mult și voiau să-l oprească de la această moarte amară. El le-a scris o scrisoare cînd a trecut prin Smirna, și le-a zis: "Iubiții mei frați, să nu arătați către mine dragoste deșartă ca să mă opriți de la dorința mea cea mare. Eu sînt grîu al lui Hristos și vreau să fiu măcinat de dinții fiarelor, spre a mă arăta pîinea lui Dumnezeu".

Înainte de a se da drumul leilor spre a-l sfîșia, Sfîntul Ignatie a vorbit poporului, zicînd: "Bărbați romani care priviți la această nevoință a mea, să știți că nu pentru un oarecare lucru rău primesc această moarte, nici pentru vreo nelegiuire sînt osîndit la moarte, ci numai pentru mărturisirea lui Hristos Dumnezeul meu, de a cărui dragoste este cuprinsă inima mea și pe care fără de saț Îl doresc". Acestea zicînd el, au venit asupra lui leii și îndată l-au sfîșiat în bucăți, după cum el singur mult a dorit, pentru dragostea lui Iisus Hristos.

Dar acolo s-a văzut un lucru de mare mirare, că mîncînd leii trupul sfîntului, inima lui fiind de carne a rămas neatinsă, ca și unele din oasele cele mai mari. Atunci un ostaș, care auzise de la mulți că el poartă pe Iisus Hristos în inima lui, a zis în derîdere: "Să vedem oare, spunea el, dacă are pe Hristos Dumnezeul său în inima sa". Luînd o sabie, a despicat inima sfîntului în două. Dar, o, minunile Tale, Doamne! Inima sfîntului fiind despicată în două, pe ambele părți ale inimii sale, era scris cu litere de aur Iisus Hristos. Toți cei care au văzut acestea s-au speriat și s-au mirat, zicînd: "Cu adevărat omul acesta a fost purtător de Dumnezeu!"

Așa a iubit pe Hristos Sfîntul Ierarh și Mucenic Ignatie, cu toată inima sa. Cine voiește să știe mai pe larg despre pătimirea Sfîntului Ignatie și cum a pătimit la Roma, să citească viața lui la 20 decembrie.

Iubiți credincioși,

În încheiere, vă rog să vă aduceți aminte de cele ce ați auzit la începutul predicii, și anume că toate virtuțile ajută pe om să cîștige dragostea de Dumnezeu, dar mai mult decît toate rugăciunea curată și neîncetată. Deci să ne silim cu toată sîrguința a lucra toate faptele bune și, mai ales, să ne îndeletnicim cu sfînta rugăciune a inimii noastre, ca prin ea să putem cîștiga dragostea de Dumnezeu și de aproapele. Prin nemuritoarea dragoste să rămînem în El și El în noi, și așa, cu mila și cu harul Preasfintei Treimi, să fim și noi într-o măsură oarecare purtători de Dumnezeu și să ne mîntuim sufletele noastre. Amin.


La începutul paginii | Predici la duminici

Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2007 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
Aveti intrebari, sugestii, observatii referitoare la acest site? Scrieti la paginiortodoxe at yahoo dot com